Hai să vedem... Cine de ce se plânge și cine de ce sau de cine nu se simte mulțumit?
De ce să-i mințim pe ceilalți și, mai ales, pe noi înșine? Cu toții avem aspecte ale vieții curente de care nu suntem mulțumiți, cărora le-am aduce cu plăcere modificări. Unii acționează aproape imediat cum realizează că situația se poate îmbunătăți și când realizează și în ce fel s-ar putea întâmpla. Cred că parte din această categorie de oameni facem cu toții. Doar că depinde de cât de ușor ne e să schimbăm un anumit aspect sau... un anumit om. :)
Tot cu toții facem parte și din categoria aceea în care oamenii se complac și trăiesc într-un anumit confort psihologic timp de o perioadă în care poate că ar fi fost irelevant sau nesănătos să mai rămână. Și totuși, au rămas. Din nou, toți ne încadrăm aici, în funcție de cât de greu ne este de data asta, să schimbăm lumea exterioară sau, pur și simplu, locul.
Uneori schimbăm locul și circumstanțele cu ușurință, dând dovadă de inconsecvență, intoleranță și imaturitate față de vechi, de obișnuit. Alteori, deși era necesar încă de acum ceva timp, rămânem unde nu mai simțim că aparținem, anihilând până și acest sentiment de neapartenență, de teama unui necunoscut, tot din imaturitate, intoleranță și inconsecvență, doar că de data asta față de nou.
Vezi tu, n-am pretenția că aș fi ajuns să transcend aceste lecții, însă un lucru mi-e clar: totul este mult prea relativ pentru a fi încadrat în acceptabil/inacceptabil, bine/rău, se cade/nu se cade, rușinos/de bun augur. Dacă dai dovadă de acceptarea a ceva sau a cuiva, cu siguranță există ceva sau cineva în jurul tău față de care dai dovadă de mai puțină acceptare. Întotdeauna există reversul medaliei. Ți se pare că tu ești un grozav care nu și-a înșelat niciodată iubita, spre exemplu, și-ți permiți să fii moralist și să-i desființezi cel puțin la tine în gând pe cei care au trecut prin această experiență? Guess what: cel puțin o dată în viață ai ales să minți riscând să te coste importante beneficii în relația cu cineva. Să-ți mai dau o veste proastă: mai devreme sau mai târziu te vei afla în situația celui care înșeală. Doar așa, de dragul ironiei sorții, care te iubește prea mult ca să te lase în ignoranță.
Alt aspect: acuzi pe cineva de imaturitate, ca și când tu deja te pregătești să mori, căci ai absolvit școala vieții cu zece pe linie și nu mai e nimic nou de învățat pentru tine pe aici. Din nou, e relativ. Acolo unde cineva este matur și înțelept, altcineva încă nu a aflat despre ce este vorba. Și nu depinde de vârsta fizică. Există adolescenți care cunosc lucruri elementare de conduită și atitudine sănătoasă pe care unii oameni la cincizeci și ceva de ani nu le-au integrat. Exemplu: ai întâlnit vreodată vreun bătrân ursuz, răutăcios, care scuipă pe stradă și are o atitudine cel puțin blazată și zeflemitoare față de această existență? Înclin să cred că da, ai întâlnit. Dar un tânăr de douăzeci și ceva de ani respectuos, manierat și cu o atitudine elegantă în general față de cei din jur, ai întâlnit? Probabil mai rar, dar cu siguranță da. Dacă mă vei contrazice, probabil deții un tipar psihologic ce-ți permite să vezi altceva, ceea ce este o iluzie. Există, te asigur, și unii și alții. Poate mi-ai putea argumenta că după o viață întreagă de încercări, bietului om bătrân nu-i mai arde să râdă sau să dea doi bani pe unde scuipă... Ei bine, lasă-mă să-ți spun că există și bătrâni zâmbitori, glumeți, împliniți și mulțumiți în general cu existența pe care au dus-o. Fiindcă, durul adevăr e că, oricâte scuze ne-am găsi, tot de noi depinde ce atitudine avem față de ce ne oferă viața și cum știm să ne folosim de experiențe în avantajul nostru.
Deci, după cum spuneam, și nu spun nimic nou, totul e relativ. Așadar, plecând de la acest adevăr elementar și atât de ignorat, îți mai permiți să judeci sau să arunci responsabilitatea în cârca altcuiva, crezând că nu prea ai ce să faci? De unde atâta credință că argumentele contra pe care ți le tot aduci vis-a-vis de o situație nouă, dar utilă de altfel pentru tine, ar fi absolut valide? De unde atâta credință că invariabil ai dreptate? Și dacă nu ai, cum te-ar face să te simți? Rău, este? A apărut o fisură în bula de săpun cu care te înconjori și pe care o țeși cu ce-ți convine.
Mai mult de atât, eu cred că e mai ușor decât am putea crede să încercăm să-i înțelegem situația celuilalt, în loc să îl desființăm. Se numește empatie, adică a te pune în locul celuilalt, a-i încălța pantofii de o mărime unică, i se potrivesc doar lui. Adică să vezi cum s-a ajuns acolo, ce a ales omul ăla până atunci, conștient sau nu, de a ajuns în situația actuală, cu un comportament de un anumit fel (dezirabil sau nu). Și până la urmă, cine suntem noi să ne exprimăm opiniile cu atâta ușurință despre viețile celorlalți? Vorba ceea, deschide gura doar dacă ai ceva frumos de spus. Tiparele întărite de-a lungul anilor determină că acest lucru este greu de realizat și că presupune un proces. Ce te reține să intri în proces, să se vadă că te străduiești? Fiecare e liber să își aștearnă cum doarme. Noi nu suntem nimeni să determinăm cum să trăiască celălalt. Suntem responsabili strict pentru propria existență și pentru modul mizer sau minunat în care aceasta se prezintă.
Apoi, acest mic aspect al judecăților de valoare aruncate prea ușor în afară, arată cam care este nivelul nostru de autoacceptare. Again, nimic nou. „Te urăsc pe tine dintr-un anumit motiv” se traduce ca „urăsc acel aspect din mine pe care-l regăsesc la tine” sau, mai precis, „mă judec și mă condamn pe mine din X motiv, nu accept asta la mine și scot în afara conștiinței, așa că dau de tine pe care proiectez ca pe un paravan acel aspect neplăcut”. Pam-pam! Ingenioasă treabă!
Uite-așa ajungem la sensibilul subiect al oglinzilor. Te desființez, mă desființez pe mine. Te admir, mă admir pe mine. Adică există un anumit aspect care nu-mi place la tine, însă ce nu știu eu (sau știu, dacă am citit și experimentat puțin) este că același aspect se află în construcția psihicului meu, însă în afara luminii reflectoarelor. Incredibil, este? Ar fi drăguț să te ajute să te gândești de două ori înainte să jignești pe cineva, căci, practic, ai vorbi despre tine. Exemplu: mie nu-mi plac oamenii care se vor întotdeauna în centrul atenției. În realitate, acest lucru se traduce prin următoarele: eu, persoană timidă, cu dificultăți în afirmarea propriilor calități - deci cu o stimă de sine scăzută - sunt invidioasă pe cealaltă persoană care pășește cu dezinvoltură în mijlocul celor din jur ce par să o admire. Eu de fapt îmi doresc să mă afirm și să fiu văzută, însă îmi lipsește curajul. O condamn pe cealaltă persoană neștiind că are o puternică nevoie de validare și recunoaștere din partea celor din jur, ea probabil primind prea puțin din acest lucru în perioada copilăriei și că așa a învățat să se adapteze.
Alt exemplu, tot pe negativ, căci aici se pare că întâmpinăm greutăți: mie nu-mi place că tu ești un grandoman arogant și atotștiutor și mai și abuzezi, în opinia mea, de această atitudine. Traducere: eu cred în sinea mea că știu mai bine decât tine și te condamn pentru că ți-ai permis să-ți exprimi un punct de vedere diferit față de al meu, fiindcă al meu este singurul valabil. La fel ca și mine, tu îți susții punctul de vedere, însă nivelul aroganței este același în ograda fiecăruia. Mai mult, te admir inconștient pentru siguranța de sine și dezinvoltură. Evident, toate astea nu te scuză pe tine, dar asta nu e problema mea, dacă tu alegi sau nu să faci ceva în acest sens. Sper că m-ai înțeles până acum.
Așadar, ce ne rămâne? Vorba lui Kahlil Gibran, dacă am sta cu toții în cerc și ne-am mărturisi păcatele, am muri de plictiseală. Pot să încerc să văd dacă reușesc să am mai multă compasiune pentru mine și, automat, pentru tine. Căci, așa cum am stabilit, totul se oglindește. Acesta este nivelul pe care eu mă aflu acum. Pot să văd de ce resurse dispun așa încât să fac tot ce e mai bun din ce am. Și poate așa, primesc și altele mai bune, că doar toate-s schimbătoare. Astfel, pot nu numai să accept, dar să fiu și recunoscătoare pentru circumstanțele actuale, fiindcă mă folosesc de ele în avantajul meu. Ține de educația minții: a vedea oportunități sau obstacole în jur. În plus, mintea este creată așa încât să rezolve enigme, puzzle-uri și provocări. Deci grijă la cum o folosim!
Și apoi aflu și un lucru minunat și eliberator: eu mă aflu la panoul de control și sunt liberă să apăs pe ce butoane doresc. De mine ține dacă nava asta își urmează cursul stabilit sau se rătăcește, irosind combustibilul alocat.
Ce știu și îți comunic și ție este că personal funcționez după două legi esențiale, dar pe care și eu la rândul meu le încalc adesea: recunoștința și empatia. Numai acestea două m-au ajutat să mă dezvolt în ultima vreme așa cum nu speram. Mai am mult până departe, cu toții mai avem. Însă cu răbdare și cu înțelegere totul se poate.
Cu drag,
Ruxandra
