Părinți supra-protectori - adulții conservatori de mai târziu

Ceea ce urmează să enunț și să detaliez în acest articol este o idee studiată empiric, prin proprie experiență, asumându-mi o probabilitate mare de subiectivism și proiecții. Cu toate acestea, cel puțin pentru mine personal, legătura pe care o realizez între cele două caracteristici - cea de părinte supra-protector și adultul conservator de mai târziu - are mult sens și există în multiple cazuri concrete.
Există o tendință a unor părinți de a-și proteja copiii, exercitând un control ridicat asupra acestora și intervenind cu tot felul de reguli și limite impuse în mare parte prin pedeapsă și constrângere, dintr-o anxietate proprie proiectată pe copil, care nu înțelege ce se întâmplă.
Unul dintre modurile în care un copil se poate adapta creativ la acest tip ce comportament din partea părintelui este prin a crede că el nu poate sau nu este în stare, lucru comunicat direct sau insuflat de către părinte, cu voie sau fără voie. Într-un asemenea caz copilului îi poate fi activat mecanismul retroflecției, prin care își inhibă tendința naturală de a acționa și de ase manifesta, păstrând toată acestă energie în interior. De asemenea, procrastinarea poate atinge cote mai înalte, dat fiind că acel copil consideră la nivel conștient sau inconștient că nu este în regulă să acționeze. De aici se pot dezvolta reale conflicte interioare, o stimă de sine scăzută, o luptă cu rușinea și un sentiment de inadecvare de la care un asemenea copil se poate deconecta, precum și un comportament adesea inconștient de autoagresare și autosabotaj.
Toate acestea vin la pachet, bineînțeles, cu o anxietate crescută, mai ales atunci când copilul este pus în fața noului și în situații în care este nevoit să acționeze și să ia decizii. Teama de necunoscut, de noutate poate duce la un grad destul de mare de conservatorism, mai ales pe măsură ce acel copil ajunge la perioada adultă unde va fi repetat și întărit deja aceste mecanisme de adaptare suficient de mult timp încât ele să fie bine fixate în construcția personalității sale.
Conservatorismul se poate defini prin rigiditatea și refuzul ieșirii dintr-un anumit nivel de confort al circumstanțelor de zi cu zi, în funcție de cât de crescut este nivelul anxietății resimțite. Luarea de decizii și inițiativa sunt inhibate, așa cum și creativitatea și imaginarea de soluții și noi posibilități are de suferit. De asemenea, anxietatea furnizează repetarea anumitor gânduri negative pe care persoana le crede și de care se teme. Ca atare, noul este perceput ca amenințător, dramatic sau chiar catastrofal.
Anxietatea este în bună parte preluată de la părinți, care au oferit un model în acest sens prin comportamentul de control exercitat asupra copilului.
Tendința de a controla se definește întocmai printr-o anxietate față de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă persoana în cauză nu ar interveni pentru schimbarea circumstanțelor după cum consideră că ar fi bine ca lucrurile să stea. Pentru unii părinți tentația de a controla proprii copii este foarte mare, întrucât au în fața lor o ființă neajutorată care depinde de ei pentru a supraviețui. Bineînțeles că este nevoie de un grad crescut de control în primii ani de viață ai copilului, când acesta nu știe să aibă grijă singur de satisfacerea nevoilor primare, însă dacă acest comportament este menținut copilul învață despre sine că nu poate singur și că cei mai mari, cei care reprezintă autoritatea, dețin controlul. El poate ajunge să fie abuzat cu ușurință de alți oameni și poate scoate în afara conștiinței faptul că în realitate este constrâns.
Ce se întâmplă când un om ajunge în perioada adultă cu o asemenea atitudine față de sine și cu mecanisme de adaptare creativă care nu îl mai servesc așa cum se întâmpla odată?
Să spunem că la un moment dat această persoană își întemeiază propria familie și schimbă circumstanțele, îndepărtându-se de părinți. Fiind în mijlocul unei noi situații de viață, se pot dezvolta tulburări precum atacurile de panică, depresia sau adicțiile. Toate acestea sunt definite de un atașament exagerat față de circumstanțele vechi și de o reticență mult crescută față de nou, care este asociat cu scenarii negative, ca atare avem de a face cu un conservatorism crescut.
Ce se poate face într-un asemenea caz?
Desigur că noi cu toții avem un anumit grad de atașament față de circumstanțele în care ne aflăm. Există aspecte ale vieții noastre actuale care ne plac sau la care nu am renunța cel puțin deocamdată. Odată ce dispar din viețile noastre situații, oameni, locuri, obiceiuri de care ne-am atașat, este firesc să simțim un anumit grad de anxietate, ca răspuns adaptativ la noul mediu.
Cu toate acestea, dacă această anxietate începe să afecteze în plan personal, în planul interrelaționării și în relația cu noi înșine, atunci este nevoie să tragem un semnal de alarmă și să ne mobilizăm energia în a găsi soluții.
Una dintre soluțiile cele mai la îndemână este împărtășirea trăirilor cu un prieten sau, și mai bine, cu o persoană avizată, precum un psiholog sau psihoterapeut. Întotdeauna avem nevoie de sprijinul unor oameni pe care să-i simțim aproape și care să ne înțeleagă și să ne însoțească atunci când ne aflăm într-un proces de vindecare. A face lucruri noi importante de unul singur este un comportament generator de stres. Orice este important merită împărtășit cu oamenii importanți și suportivi.
Apoi, împreună cu o asemenea persoană, putem identifica ce anume se poate îmbunătăți în viețile noastre. Cel mai adesea gândurile și emoțiile asociate, precum și atitudinea generală față de noi înșine sunt principalele cauze ale comportamentelor toxice. De aceea este nevoie de o atenție sporită în fiecare zi către propria persoană. Inițial observarea propriilor gânduri, emoții și comportamente pentru o vreme, produce revelații dintre cele mai uimitoare. Această perioadă diferă în funcție de disponibilitatea și flexibilitatea fiecăruia. Nu există o perioadă ideală în care putem face anumite schimbări. Apoi, în urma conștientizărilor, vom alege cu mult mai multă naturalețe să procedăm altfel, ajutându-ne și de ceea ce ne spunem nouă înșine în fiecare zi, fiindcă am văzut deja efectele negative ale unora dintre gânduri, emoții sau comportamente. Sigur că la început este dificilă ruperea unui tipar vechi și întărit de ani de zile, și este firesc să fie așa, însă totul este un proces și se va sedimenta și va deveni din ce în ce mai ușor în perioada potrivită pentru fiecare.
Ceea ce sugerez aici este că avem nevoie de multă înțelegere și multă răbdare cu noi înșine. Fiindcă oricine altcineva care ar fi trăit în mediile în care noi am fost, este foarte probabil să se fi dezvoltat într-un mod foarte similar. Acest proces este mai lung sau mai scurt, iar noi îl putem încuraja făcând ceea ce ține de noi.
Abia în urma unor astfel de conștientizări importante și în urma unor modificări ce apar natural la un moment dat, putem spune că suntem pregătiți să educăm copiii într-un mod mai sănătos și mai constructiv, așa încât potențialul lor să fie activat la maxim, iar ei să se dezvolte în mod natural și armonios.
Așadar, consider că numărul mare de limite precum și libertatea exagerată acordată unui copil sunt două extreme între care numeroase familii pendulează în prezent, iar conștientizarea locului în care fiecare află acum este cheia pentru a  porni pe calea atingerii unui echilibru mult așteptat.

Uită tot ce ți s-a spus până acum că trebuie!

...Și verifică mai întâi cu tine însuți!

De câte ori pe zi ți se întâmplă să auzi cuvântul „trebuie”? Sunt sigură că de multe ori. E pe buzele tuturor, ba, mai mult, ți-l spui și tu ție de câteva ori pe zi. Că aceasta-i societatea care ne-a molipsit pe toți, fie că am vrut, fie că nu.
Ai auzit acest cuvânt încă din fragedă pruncie, când mama și tata nu mai conteneau să-ți spună că „așa se face”, că „așa am zis eu”, că „ia uite, al lui Cutare ce frumos se poartă!” și tot așa. Cred că știți textele. Toate acestea, repetându-se de suficiente ori, ne-au determinat să ne adaptăm așa încât să scăpăm de critici, certuri și să-i mulțumim pe ai noștri prețioși părinți. Căci da, într-adevăr, fie că ne place să recunoaștem sau nu, părinții noștri rămân cele mai importante figuri, încă de la începutul vieții și până în prezent și așa vor și rămâne.
Așadar, învățăm noi comportamente conforme cu regulile impuse, „pentru că trebuie”. Apoi plecăm în lume și dăm de alte figuri de autoritate, precum dascălii și, nu în ultimul rând, ceea ce ne parvine pe calea mass-media. Astfel ajungem să ne formăm în minte reprezentarea unui tipar, a unui etalon. Iar noi, fiind imperfecți și plini de defecte (că doar așa ni s-a repetat de când ne știm), ne străduim cam toată viața să corespundem acelui tipar creat în mințile noastre. Mai mult de atât, această străduință ne este întărită și încurajată iar și iar. Aflăm mereu despre oameni celebri, formatori de opinie, cei care se ocupă cu dezvoltarea personală, cei care se ocupă de spiritualitate sau alte persoane cunoscute care formulează opinii. Suntem încurajați să-i investim cu încredere pe acești oameni, ca urmare a popularității lor și a mesajelor repetitive care ajung la noi și în care ei sunt pomeniți, mai cu un citat, mai cu o carte, mai cu o prelegere, conferință și așa mai departe.
Deși este adevărat că aceste mesaje pot fi minunate inspirații și ne pot declanșa motivația pentru a merge mai departe sau pentru a lua o decizie importantă, ele, la nivel subliminal, ne inspiră următoarele: „Nu ești suficient de bun!”; „Mai încearcă!”; „Nu te lăsa!”; „Grăbește-te!”. Iar dacă stăm să ne gândim puțin, exact această atitudine este dorită din partea noastră de către societate. Căci toate acestea se traduc prin efort, efort și iar efort și graba de a ajunge undeva. Unde? Nu se știe. Însă fără efort, fără oameni motivați, fără oameni ambițioși și orientați către acțiune, societatea s-ar destrăma.
De câte ori nu ai auzit sau citit despre tot felul de descrieri de genul: „Un om de succes este unul care nu se lasă bătut niciodată!”, sau „Un om care iubește uită de sine și sacrifică totul pentru cei dragi.”, sau  articole de genul „5, 7, 9 semne că ești evoluat spiritual” (?!?)
Sigur că motivația este bună, sigur că ambiția este bună, așa cum și acțiunea în sine este bună. Compromisul este bun, suferința este bună. Toate sunt bune. Contează doar în ce direcție și către ce scop sunt îndreptate. Dacă toate acestea îți sunt declanșate ca urmare a gândului că nu ești bun, că locul tău nu e aici, că trebuie să te grăbești să ajungi acolo unde trebuie să fii, ei bine, află că e cazul să te oprești.
Oprește-te! Pune pauză gândurilor, acțiunilor, sentimentelor și emoțiilor și tuturor activităților în care ești angrenat chiar acum. E nevoie de curaj pentru asta. Adună puțin curaj și oprește-te. Iar în această liniște nou creată întreabă-te și permite răspunsului să ajungă la tine: „Eu ce vreau de fapt? Dar eu ce-mi doresc cu adevărat? Ce simt? De ce am nevoie? Oare ce e cu adevărat relevant pentru mine și ce contează de fapt mai mult pentru ceilalți, iar eu încerc să le fac pe plac?” Întreabă-te și răspunde-ți cu curaj cu primele gânduri apărute care sunt însoțite de emoții și senzații ce vin dinspre burtă și care sunt cele mai sincere. Încetează să te mai minți și să găsești pretexte pentru care gândești, simți sau faci într-un anumit fel.
Acum nu mai ești copil. Acum poți discerne pentru tine însuți sau însăți. Singura persoană care te constrânge și care pune presiune pe tine ești chiar tu. Și tot tu alegi când să alungi toată presiunea asta.
Acceptă stadiul în care te afli acum. Calea pe care tu o urmezi este absolut incomparabilă cu calea pe care o urmează un altul. Iar ceea ce funcționează pentru un altul pentru tine este posibil să nu funcționeze. Și, te rog, nu te minți, ținând cont de statistici și probabilități, căci se pare că nici viața nu ține cont de ele. În fiecare zi, de mai multe ori pe zi au loc evenimente a căror probabilitate era altfel redusă. Statistic vorbind, oamenii cu un trai decent sunt printre cei mai puțini de pe această planetă. Conform statisticii, ar trebui să-i întâlnim arareori. Și cu toate astea, trăim între ei și facem parte din această categorie. Fiindcă stăm lângă cei cu care rezonăm, cu care ne potrivim. Ei ne caută pe noi, iar noi îi căutăm pe ei. Așadar, fă-ți un bine ție și, indirect, grupului tău de oameni cu care te înconjori și ascultă-te mai des. Dezvoltă acea înțelegere și răbdare pentru ființa care ești acum, căci dintre toți oamenii, tu deții toate datele vieții tale. Tu știi cel mai bine cum te-ai simțit, cum ai gândit și cum ai ajuns să acționezi într-un anumit sens.
Relaxează-te și permite-ți „luxul” de a ține cont de nevoile tale și învață astfel că viața are și acea fațetă colorată despre care vorbesc toți cei pozitivi și care ție-ți lipsea. Și lasă totul să vină în ritmul tău. Învață să înțelegi de ce a fost nevoie să treci prin anumite stări în anumite perioade ale vieții tale. Ascultă-te și mai lasă de-o parte responsabilități care nu sunt ale tale. Inițial îți va fi dificil, însă dacă perseverezi în această direcție, îți va fi din ce în ce mai simplu, pe măsură ce-ți dai voie să experimentezi.
Iar dacă cineva îți va mai spune vreodată că e bine așa sau altfel și nu este și experiența ta, îi poți spune cu zâmbetul pe buze: „E posibil să fie cum spui tu, însă eu nu am aflat asta deocamdată sau experiența mea e diferită.”
Și ține minte asta: doar pentru simplul fapt că ești o ființă umană, meriți respect și meriți să te respecți și să ții cont de tine! Nu-i nimic greșit, ci este natural, iar lucrurile se leagă și ne reușesc atunci când le urmăm cursul natural.

Cu mult drag,
Ruxandra

Dacă are formă de om, nu înseamnă că s-a desăvârșit!

... Sau despre așteptări, bată-le vina!

De ce au oamenii așteptări de la alți oameni? Se pare că există tendința ca implicarea emoțională să fie direct proporțională cu așteptările. Cu toate astea, emitem așteptări și pretenții și de la cei mai puțin familiari, cum ar fi oamenii din autobuz, casierița acră de la ghișeu, domnul care tocmai a încălcat regula nescrisă a cozii și a luat-o înainte și tot așa. Ne deranjează și ne irită, ba chiar uneori ne înfurie acest gen de comportamente.
Lăsând la o parte discuția, sper că edificatoare, din articolele precedente, cum că ce te deranjează la celălalt conții și tu, mai există totuși anumite aspecte legate de aceste reacții de indignare la comportamentele celor din jur.
Unul dintre aceste aspecte este faptul că aleg să-mi imaginez, conștient sau nu, că ceea ce eu am învățat până la această vârstă a învățat și celălalt. Ca și când viața ar avea loc după un anumit algoritm. Acest tip de gândire este caracteristic tendinței minții către liniaritate. Dacă eu sunt așa, extrapolez și îmi imaginez și ajung să cred că și tu ești la fel, căci dacă ai fi altfel, cum ar fi? Păi nu știu, iar asta îmi provoacă anxietate, fiindcă îmi este teamă de necunoscut și îmi place confortul tiparului meu de gândire. Așadar, eu, cunoscându-mă pe mine cât de cât și cunoscând lumea prin experiența subiectivă, ajung  să creez scheme mentale în conformitate cu cunoașterea mea și să le aplic exteriorului. Cu cât sunt mai atașat de aceste scheme mentale, cu atât va fi mai înfricoșător pentru mine să renunț la ele. Deci, dacă eu am pretenția despre mine că nu procedez într-un anumit fel, voi avea aceeași pretenție și de la tine.
Un alt aspect destul de provocator este mitul perfecțiunii. Avem o teamă viscerală de greșeală. De aceea ar fi periculos să recunoaștem că greșim, deoarece am fost obișnuiți să fim criticați și pedepsiți pentru asta. Acesta a fost modul în care am fost crescuți și educați. Să sperăm că treptat această manieră va deveni din ce în ce mai difuză, până când va dispărea. Mulți dintre noi am ales, ca atare, să scoatem din sfera conștiinței varianta în care noi am greși sau amintirile ce conțin greșeli pe care le-am făcut. Până și la cuvântul „greșeală” în sine mi se strânge stomacul... Și astfel alegem să ne apărăm. „Nu, nu am greșit! Am vrut să fac asta!” :) „Ca tine e greșit!” Iar aici se poate observa proiecția. Dacă eu reprim ideea de greșeală a mea, voi vedea greșeli în jur. Voi avea pretenția ca oamenii să îmi corespundă, mă voi crede mai bun sau mai bună decât ei și le voi observa și contesta și cea mai fină mișcare mai în lateral. Cu cât ai fost criticat și pedepsit mai mult în copilărie pentru „greșelile” tale, cu atât mai mult vei continua cu această atitudine în viața ta, deoarece comportamentele părinților și mesajele lor pentru noi se înghit nemestecate și operează ca forțe inconștiente. Sunt sigură cu nu o dată ai remarcat că „ai sunat” ca mama sau ca tata și te-ai mirat de cum se poate una ca asta.
Partea mai incomodă este că de fapt acea parte din mine care a introiectat sau care a preluat mesajele figurilor semnificative condamnă și inhibă partea din mine care vrea să încerce, să-și asume riscuri, să fie creativă! Fiindcă risc să greșesc! Iar undeva în fundal rulează amintirea durerii resimțite la auzirea cuvintelor părinților și astfel ar fi o adevărată dramă să admit că greșesc. Chiar dacă mama sau tata nu mai sunt aici să mă taxeze, am învățat de la ei să o fac eu față de mine.
Însă dacă ar fi să ne gândim că maniera prin care un copil cunoaște lumea este prin încercare și eroare, mă întreb oare cam cât de mult ne-am închis la posibilitatea explorării de noi teritorii, ca urmare a acestei tendințe?

Oare am putea simți totuși recunoștință pentru așteptările noastre? Se spune că totul în viață are un rost și că nimic nu este întâmplător. Cum anume pot să întorc așteptările în avantajul meu?

În primul rând a avea așteptări de la noi înșine ne determină să evoluăm, să creștem. Tendința de a fi mai bun se poate manifesta ca așteptări, deși este o formă destul de toxică de atitudine îndreptată spre sine, însă poate avea un rezultat sănătos. Acest lucru se traduce prin faptul că aleg să mă comport ca cea mai bună versiunea a mea.

Mai mult, așteptările atât față de mine, cât și față de ceilalți îmi arată ce anume nu accept la mine și ce anume pot îmbunătăți. Căci, așa cum tot auzim - și este adevărat - exteriorul ne este oglindă. Dacă ceva anume nu îmi place sau dacă resping o anumită trăsătură, acțiune, fel de a fi, este cazul să mă întorc în interior și să realizez o introspecție. Ce parte din mine nu acceptă asta? Oare în ce măsură mă reprezintă ceea ce am observat la celălalt? Ca atare, ele au și o parte constructivă, atâta timp cât știm cu să ne poziționăm față de ele. Dacă subiectul este prea delicat și avem tendința de a fugi, poate că ar fi bine să ne consultăm cu viziunea imparțială a unui psihoterapeut, dat fiind că oricum totul are loc în ritmul nostru propriu.

Așadar, vin cu un semnal de alarmă care spune așa: nimic în viață nu este cu adevărat constant, iar oamenii sunt printre cele mai inconstante variabile din exterior. Fiecare își învață lecțiile atunci când îi vine rândul, iar maturitatea emoțională este independentă de vârsta fizică.
Însă ce este cu adevărat important pentru propria dezvoltare este să ajungi să dezvolți un grad suficient de mare de înțelegere și răbdare îndreptate spre sine, iar acest lucru se dobândește nu numai odată cu experiența, ci și odată cu conștiența și prezența în propria viață. Și numai astfel vei ajunge negreșit să cooperezi armonios cu cei din jur.