Tu te superi pe ce sau pe cine nu poți controla?

Să ne imaginăm o situație dată: Cutare, prieten bun de-al meu, s-a gândit că e bine dacă îmi divulgă un secret și vorbește despre mine nu tocmai de foarte bine, cu ale persoane care mă cunosc, fără ca eu să fiu prezentă. Cum m-am simțit? Cine ghicește? Foarte rău, evident.
Încă una: X a ales să nu-mi urmeze sfatul legat de o situație din viața ei, făcându-mă să mă simt prost pentru că nu mi-a luat cuvintele în considerare.
Încă una: Un prieten de-al meu, fie el Y, mă privește ironic în timp ce îi povestesc ce mi-a făcut Cutare, din exemplul precedent. Îl bufnește râsul și alege varianta directă: „Păi dacă ești bleagă și ai încredere în toată lumea! Cum poți să fii așa naivă?” Și râde. Iar eu mă simt brusc rușinată, iar furia îndreptată spre mine începe să înflorească în stomacul meu care se strânge dureros.
Și ultima: O cunoștință de-ale mele avea să-mi dea o sumă de bani cu care rămăsese datoare și s-a gândit să dispară și să nu mi-i mai înapoieze. După câteva încercări eșuate de a lua legătura, am renunțat, cu un gust amar și întrebându-mă de ce.

Cu siguranță că găsiți acest gen de exemple în propriile vieți. Cele de mai sus sunt inspirate din fapte reale cu care m-am întâlnit eu sau oameni apropiați mie. Sunt situații comune. Sigur că ne întrebăm de ce. Sigur că dezvoltăm pe moment emoții negative și dispoziție proastă. Este o reacție cât se poate de firească și e nevoie să o lăsăm să se proceseze, adică să treacă fără să încercăm să o înnăbușim.
Bun, avem deci starea în care ne aflăm. Și de aici încolo ce pot să fac sau e ceva de făcut?
Sunt mai multe variante posibile pe care noi, oamenii, le alegem conștient sau nu. Una dintre ele este dramatizarea. Cum a putut să mi se întâmple tocmai mie una ca asta, iar ala e un măgar! Și îmi stric astfel o zi sau două, după caz. Să ne înțelegem, întotdeauna celălalt poartă toată responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat. :)
O altă variantă pe care o putem avea în vedere și care este aplicată mai rar, întrucât necesită să fii prezent în viața ta din acel moment și să cântărești variantele posibile, este următoarea și presupune câțiva pași:
- Mă întreb în ce fel am contribuit eu la această situație și ce aș putea îmbunătăți;
- Realizez că faptul este consumat și că gândurile de genul „aș sau ar fi putut să...” sunt total irelevante acum;
- Realizez că jumătate din situație este creată de o altă persoană, ca atare nu pot controla jumătate dintre circumstanțele în care mă aflu sau comportamentele oamenilor față de mine. Auch!
- Aleg să mă simt recunoscător sau recunoscătoare pentru această experiență, fiind una din care am învățat câte ceva și deci, din care m-am cunoscut pe mine mai bine, sperând ca data viitoare să am suficientă prezență încât să scot ce e mai bun și de acolo.

Dacă ar fi să dezvoltăm aceste puncte enumerate pe scurt, ele s-ar traduce în felul următor:
- Îmi asum responsabilitatea pentru felul în care am contribuit la această situație. Știți vorba ceea, „adevărul se află întotdeauna la mijloc”? Ei bine, asta înseamnă că eu contribui cu 50% la crearea situației, iar tu, la rândul tău, cu încă 50%. Asta înseamnă că împreună contribuim cu gânduri, emoții și atitudini și comportamente despre celălalt, despre situație și, nu în ultimul rând, despre mine însămi sau însumi. Așadar, întrebarea se pune: din ce se compun cei 50% ai mei? Acest gen de abordare reduce semnificativ rata proiecțiilor și transferurilor pe paravanul care este celălalt sau vremea, după caz. Știți că în multe situații responsabilă este vremea. A fost urât afară și deh... :)
- În ce măsură crezi că mai este sănătos sau relevant să regreți? Este ok și constructiv să realizezi ce ai fi putut să faci așa încât să știi pentru data viitoare, însă emoția asociată cu acest gând nu ar trebui să fie tristețea. Atât ai știut atunci, atât a știut și celălalt. Așa a fost situația, de așa natură încât să rezulte ceea ce a rezultat. Fiindcă, să-ți spun un secret, dacă s-ar fi putut întâmpla altfel, cu siguranță se întâmpla. Întotdeauna se întâmplă ceea trebuie să se întâmple. Încă o dată, dacă trebuia să se întâmple altceva, atunci acel ceva ar fi avut loc. Așa că dă-ți o pauză bine meritată de la resentimente față de tine sau celălalt. Nici el nu a știut mai bine. Învață să lași amintirea să plece, căci atașamentul de aceasta nu o va mai aduce oricum înapoi pentru corecturi finale.
- Din nou, dacă ne întoarcem la zicala „adevărul este întotdeauna la mijloc”, realizăm că nu pot controla o grămadă de variabile din jurul meu. Nu pot controla reacția celuilalt, dacă plouă sau dacă e soare, dacă trece o mașină cu roata prin baltă și mă stropește sau dacă mi se fură portofelul. Nu pot controla intențiile celor din jur și nici când mor oamenii și cu atât mai puțin felul în care a fost construită o persoană. Este o iluzie să crezi că poți modifica tu comportamentul lui X. Nu, X se va schimba atunci când îi vine rândul și nu neapărat ca urmare a indicațiilor sau criticilor tale.
Ce pot controla în schimb, este ce anume aleg eu să fac cu toate astea. Pot să mă supăr, să bat din picioare, să mă revolt. E ok. Așa cum pot alege să scot tot ce-i mai bun dintr-o experiență, indiferent despre ce ar fi ea. Le pot face în ordinea asta și tot ok este.
Ce înseamnă ce e mai bun dintr-o situație dată? Înseamnă că acea situație a apărut tocmai pentru că este relevantă pentru tine și dezvoltarea ta ca om. O să-ți spun ceva șocant: NIMIC NU E CU ADEVĂRAT NEDREPT PE LUMEA ASTA. Pentru că întotdeauna te alegi cu ceva bun de pe urma experiențelor tale. Ai nevoie doar de puțină detașare și de punere în balanță. Ai să vezi că ai întotdeauna de câștigat câte ceva, indiferent de cât de rea ar fi fost experiența. În loc să privești experiențele ca fiind rele, le poți privi ca pe niște provocări binevenite de a-ți arăta tu ție de ce ești în stare. Poți fi în stare de ceva bun sau de ceva mai puțin bun. Alegerea îți aparține. În plus, tu alegi și limitele pe care le impui în exterior.
- Și ar mai fi atitudinea de recunoștință. Păi dacă tot am câștigat câte ceva, aș putea la fel de bine să mă simt bucuros sau bucuroasă pentru câștigul meu. Sigur că acesta ar fi ultimul pas, deoarece este foarte important să procesăm experiența respectivă. Există un cântec care spune „it's ok not to be ok”. Împacă-te cu tine și cu sentimentele tale. Dă-ți voie să simți orice ai simți, respiră adânc, lasă-te în pace și ai răbdare cu tine. Tot ce ți se întâmplă este uman. Ești om și ar fi bine să te împaci cu asta. După un timp mai lung sau mai scurt vei vedea că „dracul nu a fost chiar atât de negru”. :) Și-ți poți da voie să te simți împăcat și recunoscător, căci orice ar fi și cu orice te-ai întâlni, toate vin ca să-ți arate cine ești, ce poți, ce nu poți, ce accepți, ce nu accepți și de ce, precum și modul în care poți alege ca lucrurile să stea de acum înainte.
Tu ești la butoanele vieții tale în permanență. Iar dacă o situație e neplăcută, poți foarte frumos să o faci să fie mai ușoară, căci întotdeauna ai de câștigat și, îți place să auzi sau nu, nu putem controla tot, dar putem alege în ce fel ne interpretăm experiențele.
Așadar, de ce să fie rău, când poate să fie bine? De ce să trăim urât, când avem întotdeauna frumosul la îndemână?

Acționează și nu te da bătut niciodată! Chiar așa să fie oare?

Hai să abordez un subiect delicat și ușor controversat, cred: accentul pus de către societate pe inițiativă, acțiune și tenacitatea dusă până în pânzele albe.
Oare cât de indispensabilă este de fapt această atitudine în raport cu viața de zi cu zi?
Cu toții cred că observăm multitudinea de citate motivaționale cu care draga noastră rețea de socializare este împânzită. Nu te da bătut, nu renunța niciodată, acționează acum, fă ceva și, mai ales, acțiunile definesc cine ești. Sigur că este necesar și uneori inevitabil să luăm decizia și să acționăm într-o anumită direcție.
Însă te-ai gândit vreodată la faptul că acțiunea face parte din cursul natural și firesc al lucrurilor? Oricum ar fi, oricât de delăsător ți s-ar părea că ești, decizi și alegi și acționezi în fiecare clipă. Oare acțiunea trebuie să îmbrace de fiecare dată această haină a efortului și a luptei, a ceva ce-ți inspiră mai degrabă artificialitate și forțare și mai puțin firesc?
Știați că doar 9% dintre noi sunt oameni care sunt orientați cu precădere spre inițiativă și cu o abordare mai agresivă asupra vieții? Probabil că nu, însă așa spun studii referitoare la temperament, adică la trăsăturile cu care ne naștem, cele pe care le moștenim genetic. Și cu toate acestea societatea promovează acest gen de comportament și ne împinge cumva de la spate către luptă și iar luptă.
Oare viața chiar ne este dată pentru a ne lupta? În ce măsură crezi că te poți bucura de o asemenea viață? Chiar ești ferm convins că dacă uneori mai lași lucrurile să vină și de la sine, viața ta va lua o turnură nedorită? Bineînțeles, depinde de ce anume îți dorești. Însă ți-ai pus problema costurilor? Ai pus în balanță cât de mult merită să te zbați pentru ceva, dacă ar fi să te coste sănătatea, spre exemplu? Pentru că de fapt cu asta plătim acest gen de abordare asupra vieții, cu sănătatea. Aleargă și zbate-te și câștigă-ți pâinea și, în cel mai bun caz, îndeplinește-ți ici, colo, câte un vis.
Păi dragilor, dacă este nevoie să ne zbatem pentru traiul de fiecare zi, oare cât ar fi nevoie să luptăm pentru visele noastre?
Dar dacă ți-aș spune că mai există o cale? Că e mai ușor decât crezi și că FUNCȚIONEAZĂ? Sună ca și când m-aș pregăti să fac reclamă vreunui produs minune. Ar fi simplu, nu-i așa? Însă din păcate sau din fericire, produsul minune, miraculos de-a dreptul nu este altceva decât propria-ți minte. Ceea ce îți spui în fiecare zi, dinainte să deschizi ochii și până la ultimul gând dinainte să adormi seara. Se spune că mintea poate fi un stăpân teribil, dar un servitor minunat. Mintea noastră este o monedă cu două fațete, depinde de noi cu care dintre acestea operăm mai des.

Ei bine, ca să te scap de suspans, „pilula” minune pe care ți-o propun se numește ABANDON. Da, ai citit bine. Probabil că ești deja consternat și indignat de îndrăzneala mea. Abandon?!? Cine are timp să se abandoneze? E un lux uriaș! Că dacă eu nu țin lucrurile sub control și nu fac asta și nu o dreg pe cealaltă, o să cadă casa pe mine, iar copiii o să-mi moară de foame și soțul o să mă părăsească, reproșându-mi că sunt o leneșă, iar la serviciu totul s-ar transforma în haos fără contribuția mea prețioasă! Măi, să fie!
Să reconsiderăm... Ai mai auzit până acum de expresia „delegare de responsabilități”? Cum ar fi dacă ți-aș spune că nu-i nevoie să fii singurul pilon pe care se susține lumea ta? Cum ar fi dacă ți-aș spune că nu-i nevoie să fii singur sau singură și să faci față numai în intimitatea gândurilor și trăirilor tale acestei lumi? Să-ți aduc aminte ceva. Poate că ți se va părea incomod, însă... lumea există și funcționează de mii și mii de ani înainte ca tu să te naști și va funcționa și după ce tu nu vei mai fi, indiferent de nivelul durerii pe care o va pricinui dispariția ta celor din jur. Oamenii, oricât de dependenți ar fi, au o putere creatoare extraordinară, care-i ajută să se adapteze la orice fel de circumstanțe.
Să te mai amărăsc puțin? Singura persoană care întreține acest comportament ești tu. Vestea bună: singura persoană care îl poate destructura și restructura, tot tu ești.
Inițiativa exagerată, acțiunea chiar și atunci când nu-i neapărată nevoie, precum și controlul, căci despre el este vorba de fapt, sunt comportamente toxice care nu fac altceva decât să alimenteze un stil de viață toxic pentru propria-ți bunăstare psihică.
Să ne înțelegem, cu siguranță că aceste mecanisme de adaptare creativă la circumstanțele din jurul tău ți-au fost mai mult decât utile la un moment dat. E nevoie să le recunoaștem utilitatea în momentele în care avem nevoie de ajutorul lor. Sigur că este nevoie să luăm inițiativa, atunci când putem contribui cu idei bune, când vrem să facem ceva ce ne place, când vrem compania unor oameni. A nu acționa înseamnă a sta în poziția de victimă, înseamnă delăsare. La extrem, înseamnă depresie. Așa cum și a acționa prea mult înseamnă a sta în poziția de salvator. A acționa prea mult se traduce fie prin a face lucruri în locul celorlalți, fără ca ei să-ți fi cerut asta, fie dintr-o teamă de a sta liniștit, cauzată de fuga de tine însuți.Termenul de specialitate se numește deflecție. Dacă stau locului, iau contact cu durerile pe care mă tot străduiesc să le îngrop, iar ele, nesuferitele, tot ies. După ce că mi-e greu că le am, hai să-mi fac situația și mai neplăcută, făcând ceva, orice, chiar dacă îmi pare nefiresc.
Pe mulți dintre noi ne sperie ideea de a sta în liniște când și când, lăsând lumea să-și urmeze cursul și fără contribuția noastră. Cum adică, dacă eu nu mă duc între ei să arăt ce pot face, e ca și când nu aș exista. Cine sunt eu fără validarea celor din jur? Dar bateriile cum ți le încarci? Mai ai energie să te bucuri de ce ai realizat după ce ți-ai epuizat și ultima fărâmă?
Să-ți vând un pont, fiindcă sunt încăpățânată: bateriile se încarcă în momente cheie din timpul zilei, în care îți oferi timp și spațiu numai pentru tine. Te-ai simți ca un om egoist, este? Foarte bine! Egoismul în doze echilibrate este chiar recomandat!
Și, ca să închei cu câteva cuvinte care să-ți dea de gândit pe mai departe, psihicul ființei umane funcționează pe trei paliere: rațiune (cogniție), simțire (afectivitate) și acțiune (comportament). Așa că dacă mai auzi sau mai citești pe undeva că acțiunile definesc cine ești, adu-ți aminte că mai ai o gândire creatoare, o simțire la fel de creatoare și că, abia apoi acestea două îți determină felul în care acționezi. Și mai mult de atât, ești Cineva și exiști cu tot atâta intensitate și în liniștea și intimitatea spațiului pe care ți-l rezervi doar pentru tine însuți.
Și ca să te scap de dubii, aici nu favorizez vreuna dintre părți, căci ambele sunt importante, atât a te lăsa, cât și a acționa. Cheia este să învățăm să le folosim corect și cu măsură pe ambele, cu scopul găsirii unui echilibru mult așteptat. Iar măsura în care tăiem dintr-o parte și mai punem în cealaltă depinde de modul fiecăruia de a-și trăi propria existență, și așa destul de efemeră. Cum ar fi să mai trăim și frumos?