Despre dansul dintre a primi si a darui

În ultimele zile am avut câteva experiențe foarte drăguțe legate de bucuria de a dărui și a primi.
Ce îți spune ție imaginea de mai sus? E un citat care amintește de limitele pe care ar trebui să le traseze un om generos, altruist, care dăruiește, căci altfel vin cei din jurul său care sunt obișnuiți să primească și îl epuizează pe bietul om altruist care-și pune resursele de timp, spațiu, bani, energie, mai mult în folosul celorlalți.
Spuneam că zilele trecute am avut parte de experiențe care să-mi amintească de asta și am conștientizat câteva aspecte de care se pare că uitasem.
În primul rând imaginea de mai sus este doar parțial adevărată. Sunt oameni care dăruiesc mai mult decât primesc, e adevărat. Așa cum există și oameni care primesc și pretind mai mult decât dăruiesc. Aparent, citatul acesta ar cuprinde ambele categorii, însă ce omite, fiind un citat atât de succint, este faptul că tocmai cei care oferă adesea au dificultăți în a primi la rândul lor, pe când cei care primesc mai mult decât dăruiesc au și obiceiul de a crede că li se cuvine și că e firesc să primească tot ceea ce primesc și au dificultăți în a oferi la rândul lor probabil din cauza unei anxietăți de a rămâne cu un gol dificil de suportat.
Aceste două categorii de oameni includ majoritatea persoanelor locuitoare ale acestei minunate societăți, iar aceste persoane adesea se schimbă dintr-o categorie în alta, prin rotație. Cum așa? E simplu. Depinde de ce anume ești obișnuit să primești în viața ta și ce anume îți este ușor să oferi și ce îți e mai puțin facil în acest sens.
Îmi imaginez că noi cu toții suntem obișnuiți să avem haine pe noi, să avem mâncare în bucătărie, să avem o locuință. Să mergem undeva unde doare puțin mai mult: cu toții suntem obișnuiți cu anumite persoane apropiate și constante ale vieții noastre. Spun că doare pentru că dacă hainele, mâncarea și chiar locuința se mai schimbă, prin asta referindu-mă la obiecte în general, ei bine, oamenii nu se pot înlocui odată ce au încetat să mai facă parte din rutina noastră zilnică, oricât ne-am minți noi cum că substitutele pe care le-am găsi la o adică, suplinesc sau compensează cu succes. Dacă vom căuta oameni care să umple goluri lăsate de alți oameni, relațiile acelea vor degenera treptat în dezastre mai mici sau mai mari.
Ei bine, obiectele și oamenii cu care suntem obișnuiți în fiecare zi, atenție, scad în valoare în ochii noștri. Este un sentiment oarecum opus recunoștinței. Iar în acest caz suntem în poziția celui care primește fără să traseze limite. Conștientizăm valoarea abia atunci când toate acestea dispar și ne lasă într-o realitate în care suntem nevoiți să găsim alți piloni de rezistență, alte repere.
În același timp, vis-a-vis de alți oameni și poate chiar alte obiecte sau realizări pe care ni le dorim, suntem puși în cealaltă situație, de a dărui iar și iar până la epuizare. Uneori cu bucurie, alteori cu mai puțină bucurie și dintr-un anumit interes, cum ar fi de a obține anumite achiziții, fie ele obiecte, funcții sau realizări de tot felul.
În cazul oamenilor, lucrurile sunt mai sensibile. Putem dărui din plăcerea și bucuria de a dărui, din plăcerea de a vedea bucuria și emoția din ochii celui care primește. Mai putem dărui oamenilor și dintr-o motivație extrinsecă, avem nevoie de relațiile cu anumiți oameni, iar aici se încadrează atât cele profesionale, cât și cele personale, fiindcă în ambele dăruim timp, bani, energie. În unele cazuri suntem mai motivați, iar în altele dăm cu greu, tragem de noi. Motivațiile extrinseci se traduc prin obținerea de beneficii secundare menținerii relației cu cineva - că vorbim de bani, de afecțiune, de timp, de atenție, de iubire, validare etc. - iar această relație este predispusă, mai devreme sau mai târziu, la abuz.
Abuzul de oameni are loc mai ales atunci când beneficiul secundar relației este deosebit de important și esențial bunăstării unei persoane care nu a învățat să-și procure singură acest beneficiu ce poate fi generat în intimitatea propriului interior. Exemple de beneficii secundare foarte importante sunt atenția, validarea, recunoașterea meritelor, afecțiunea, iubirea și am putea continua.
Un om care te iubește ți le oferă cu dragă inimă, însă dacă nu știe să-și rezerve spațiul necesar „reincărcării rezervoarelor”, se va epuiza, se va frustra, iar într-un final relația poate degenera. Dacă tu la rândul tău „îl iei de bun” pe acel om, acesta va sesiza mai devreme sau mai târziu și va tolera un timp, în funcție de cât de largi sau de difuze sunt limitele și cât de mare are anduranța.
Eu personal nu cred că schimbările radicale, cum ar fi întreruperea bruscă a unei relații la primul semn de abuz, ar fi benefice. Cea mai benefică, din punctul meu de vedere, este reorganizarea relației și rediscutarea termenilor și condițiilor, ca să zic așa, căci este important să-i spunem celuilalt, de dragul său, cum ne simțim în relația respectivă, deși apreciez că asta presupune un efort deosebit și un risc în lezarea calității relației. Însă, dacă este să ne gândim, ce calitate avea relația respectivă dacă unul dintre voi doar simula o anumită bunăstare și se consuma pe dinăuntru?
Așadar, ca o primă soluție este discuția și renegocierea. De asemenea importantă este respectarea noilor termeni, noilor limite care dintr-o dată nu mai sunt așa difuze. E bine să-l asigurăm pe celălalt de continuitatea iubirii, respectului, aprecierii noastre, pentru a-i ușura sentimentul de stânjeneală sau de tensiune și e bine să-i explicăm atât cât înțelege de ce ne comportăm astfel.
Vom observa faptul că „am crescut în ochii” celuilalt, că suntem mai demni de respect, că ajutăm astfel prin exemplul nostru și persoanele dragi să conștientizeze respectul pe care au nevoie să-l aplice în unele relații și nu doar atât, ci vom fi mult mai predispuși către relații de un nivel calitativ mult mai înalt.
Ar mai fi totuși o întrebare pe care o voi adresa rapid: cum îmi dau seama că abuzez sau că sunt abuzat? De cele mai multe ori „abuzatorii” își dau seama abia atunci când li se atrage atenția, pe când cei ce se lasă abuzați își pot da seama îndreptându-și atenția către cum se simt. Dacă mă simt obosit, dacă mă simt energizat, dacă mă simt epuizat, iritat, fără chef sau dimpotrivă, îmi doresc să fiu în preajma unei persoane pe care o întâlnesc destul de des.
Întreabă-te de câte ori ai ocazia într-o zi: „Eu cum mă simt? Eu ce vreau? Am sau nu chef azi?” Și asigură-te că ești onest cu apropiații tăi, spunându-le cum te simți atunci când e cazul.
Până la urmă cheia este echilibrul între cele două, între a primi și a dărui, iar atunci când acest echilibru există, vorbim de relații armonioase și de oameni împliniți. Cu puțină atenție la noi înșine și la ceilalți, fiecare putem îmbunătăți acest palier esențial al vieților noastre. Așa că aruncați o privire și vedeți ce puteți să faceți să îmbunătățiți începând de azi relațiile care chiar contează, căci până la urmă în a primi și a dărui constă frumusețea interacțiunilor umane.

Cu căldură,
Ruxandra

Despre oameni... numai de rău

Fiind activitatea la care mă pricep cel mai bine, stăteam ieri într-o rână, vorba ceea, și mă gândeam: citesc citate, bloguri, ba mi s-a întâmplat să găsesc chiar și prin unele cărți, generalități cu privire la oameni. Mi se pare destul de exagerat și faptul că unii își permit să generalizeze despre oameni și să-i compare pe unii cu alții, dar ce am constatat este că majoritatea dintre ele sunt cu tentă negativă. De genul, „oamenii oricum judecă”; „oamenii sunt înrăiți de necazuri”; „oamenii sunt invidioși, mint” sau mai știu eu ce fac sau nu fac.
De unde nevoia asta de a băga omenirea într-o singură oală... cu smoală? :) Este ca și când, odată, demult, ni s-ar fi arătat doar fațeta „nașpa” a oamenilor și, de asemenea, în mod repetat. Cum să-ți fie ușor să vezi imaginea de ansamblu, când nu a avut cine să ți-o arate? Bine bine, n-a avut cine să-mi arate, dar acum sunt adult responsabil și departe de a fi neajutorat sau lipsit de putere (cum mai aud uneori pe la unii, alții: „ce să faci? n-ai ce să faci... asta e..”; sună familiar?). Dacă totuși mă simt astfel, este pentru că la nivel conștient sau nu, am ales să-mi dau puterea altcuiva.
Cum spuneam, puterea și controlul asupra mea sunt la mine. Sunt un adult responsabil. N-am învățat să văd imaginea de ansamblu și uite așa am rămas cu fațeta „nașpa” a omenirii în minte și în priviri. Dar am puterea să schimb macazul.
Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație în care să vizualizăm cum ne ridicăm de la pământ tot mai sus până când putem vedea, să zicem, un continent întreg,  și avem puterea de a apropia imaginea, ca la binoclu, și i-am vedea pe oameni, pe fiecare în parte, chiar credeți, ați fi ferm convinși că am vedea numai acțiuni rele? Mie, una, îmi place să cred că aș vedea multe dintre cele bune.
Pentru că are loc ceva aproape de miracol. Dacă eu aleg să văd partea bună din tine și mă comport ținând cont de aceasta, atitudinea mea îți va inspira să scoți această partea a ta la iveală în interacțiunea dintre noi. Când vezi că un om are o părere bună despre tine în multe dintre cazuri îl îndrăgești și parcă n-ai vrea să-l dezamăgești, așa-i? E ca și când te-ai dezamăgi pe tine, ca și când ai da dovadă că nu conții calitățile pe care acel om le vede la tine. Parcă ai vrea să-i arăți că are dreptate, că ai acele calități. Și chiar le ai. E ca un izvor de energie și bună dispoziție să constați frumusețea lumii. Este o tehnică descoperită prin experiență personală prin care nu numai că evit dezamăgirile din partea oamenilor, dar mai ales, îmi îmbunătățesc cu mult relaționarea cu aceștia. Și, slavă cerului, am oameni de calitate în jurul meu! Cred că aș putea să reduc asta la un singur cuvânt, anume, respect.
De ce să-mi fie teamă că oamenii mi-ar putea face rău și astfel să caut confirmări în ei pentru asta? Eu aleg să văd miezul, să văd esența, să văd dincolo de ce e artificial. Pentru că pentru mine așa-zisele „defecte” se traduc prin artificial, ne-natural.
Cu riscul să par naivă, chiar credeți că suntem alcătuiți numai din „defecte”? Parcă mai e totuși ceva pe lângă ele. Iar dacă arunci o privire mai atentă, acel ceva este foarte mare. E ca și când am ține cont numai de umbră, făcând abstracție de lumina care o contrastează în imediata apropiere. Și până la urmă ce e mai important, soarele de mărimi cosmice sau mica umbră efemeră de pe Pământ?
Așa că alege să vezi ce e bun în oameni și urmărește cum ți se schimbă relațiile cu aceștia! Pentru că există o vorbă care spune: „calitatea vieții îți este determinată de lucrurile cărora le acorzi atenția ta.”
Succesuri tuturor! :))

Despre autosabotaj, cu drag

Autosabotajul sau cum să te transformi în propriul tău inamic

Hm, stau să mă întreb dacă nu cumva mi-am creat blog ca să scriu în el o dată la un an. :) Nu. Intenția cu care am creat acest blog a fost alta. Dintre cele bune, evident. Toate acțiunile au intenții bune dedesubt. Ce s-a întâmplat între timp? Orice altceva, numai să nu scriu aici. Pentru că dacă mi-am propus ceva, mi-am oferit un nou motiv de a nu-mi respecta propriile alegeri.
Sună familiar? Poate că nu deocamdată. Așa că am să dezvolt ideea.
De câte ori ți s-a întâmplat (sau, mai bine spus, ai făcut să ți se întâmple) să începi un lucru important la care să renunți într-un timp relativ scurt doar pentru că nu ți-a mai venit să te mai reapuci? Ți se întâmplă frecvent? Lasă-mă să te anunț că suferi de aceeași „afecțiune” ca și mine și probabil ca mulți alții, anume, autosabotajul. Vestea bună este că se vindecă. :)
Hai să-ți expun cam cum am conștientizat eu treaba asta.
Există un mic „rebel” răzvrătit în interior care, dacă aude că ceva trebuie realizat sau că este important să acționăm într-o anumită direcție, să urmăm un proces, o cale sau să luăm o decizie, face cumva să preia controlul „butoanelor” și amână acea acțiune cât se poate de mult, până când, de cele mai multe ori, se aranjează circumstanțele singure și nu mai rămâne decât să te resemnezi că nu ai participat activ la propria ta viață. Că de participat, oricum participi, însă asta nu echivalează cu a trăi propriu-zis așa cum îți dorești, fără să simți nevoia să evadezi de unde ești. Cum se face că acest mic „rebel” a luat ființă și, mai ales, cum se face că e „la butoane”?
Din propria-mi experiență, totul ține de stimă de sine și de autorespect. Ți s-a întâmplat să auzi cât ai fost copil, de la figuri importante de autoritate (mama, tata, profesori, bunici, adulți apropiați ai familiei, oameni mari pe care îi iubeai) că nu ești bun de nimic? Că e cazul să te dai la o parte ca să facă altcineva ce făceai tu, căci ești un neîndemânatic, iar ție de fapt iți tremurau mâinile de emoție că în sfârșit ești luat în seamă și ți se arată încredere prin sarcina respectivă? Ai auzit vreodată vorba ceea: „Dacă eu mor, tu ce faci?” :)) Distractiv, dar atunci nu era deloc așa. Sau ai fost vreodată forțat să faci ceva ce tu n-ai fi vrut să faci nici în ruptul capului, doar „pentru că așa vreau eu”? Cu alte cuvinte, tu ești mic și nu știi, lasă că-ți spun eu, care sunt mare și am putere asupra ta. Ți s-au încălcat vreodată propriile limite în felul ăsta? Minunat! Așa ai ajuns cu această minunată calitate. Fiindcă acel copil a fost nevoit să se descurce în condițiile astea, iar ca mod de adaptare, de a face și cum vrea el, a găsit sabotajul, o formă pasiv-agresivă de protest față de încălcarea limitelor proprii. De ce pasiv-agresiv? Poate pentru că ai încercat de mai multe ori să te împotrivești, să spui nu, să țipi, să plângi și, ce să vezi, tot ai ajuns să te conformezi. La copii constrângerea funcționează de minune, căci sunt dependenți de îngrijirea părintească fără de care nu ar fi supraviețuit, însă asta se traduce în abuz psihologic și are efecte cumplite asupra adultului de mai târziu care își poate pierde coloana verterbrală în acest fel și se poate lăsa abuzat pentru multă vreme.
Așa că dacă tocmai ei (oricare ar fi aceștia, atâta timp cât sunt importanți) nu ți-au respectat vrerea, tu cum să înveți să-ți respecți propriile dorințe și alegeri? Unii învață conformismul, iar alții, ca mine și ca tine, învață să saboteze. Dacă s-a mai întâmplat și să crezi când ți s-a spus că ești neîndemânatic și bun de nimic, atunci este posibil ca acest sabotaj să se întoarcă și împotriva ta și nu numai a figurilor de autoritate din jur (părinți, șefi, profesori, maeștri etc.). 
Cine ai mai fi tu dacă ai demonstra dintr-o dată că ești bun, când toată copilăria ți s-a spus că n-ai fi tocmai așa? Dacă ai duce acțiunea aia odată la bun sfârșit, ar fi un lucru bun pe care l-ai făcut bine, te-ai aprecia mai mult, însă asta nu este conform cu ceea ce știi tu că ești. Și mai e ceva. Un respectat profesor de-al meu a spus-o și are mare dreptate: mai rău decât să nu primești ce vrei, este să primești ceea ce vrei. Cum așa? Fiindcă dacă dintr-o dată ai fi apreciat și iubit și lăudat pentru treaba bună săvârșită la timp, te-ar copleși emoțiile și ai intra în contact cu amintirea acelei perioade în care această validare și recunoaștere ți-au lipsit. Din această cauză noi oamenii ezităm în a fi atât de buni pe cât putem fi și în a face tot ceea ce ține de noi pentru a ne îndeplini visurile. Fiindcă odată îndeplinite, ne-ar durea crunt amintirea golului din interior și am fi copleșiți. Da dragilor, noi nu ne împlinim visurile de teamă, de teama durerii resimțite în momentul în care am spune: „Gata, am ajuns, s-a împlinit, am reușit!”. Ne e teamă să strălucim și ne teamă să fim văzuți. Sigur că ar fi cel mai frumos lucru care s-ar putea întâmpla vreodată, însă eu nu sunt acel om, eu nu am învățat să am succes, eu nu mă identific cu succesul, ci mai degrabă, cu insuccesul și cu a lăsa pe ceilalți să aranjeze lucrurile pentru mine, bineînțeles, în felul lor care nu coincide întotdeauna cu modul în care mi-ar plăcea mie să stea lucrurile de fapt, fiind și foarte obișnuit cu criticile lor vis-a-vis de lipsa de punctualitate, de lucrul realizat cu greșeli, ici, colo.
Și uite așa ajungi să amâni, tocmai fiindcă știi că trebuie, fiindcă e important, chiar și fiindcă e un lucru bun. E mare lucru și numai să conștientizezi, însă conștientizarea e o sabie cu două tăișuri. Pe de-o parte aduce lumină asupra lucrurilor, pe de alta, folosită concomitent cu programele auto-distructive, cum este și autosabotajul, poate aduce autoînvinovățire, ceea ce conduce la și mai mult autosabotaj.
A conștientiza cauza (ceea ce am încercat să te ajut să faci mai sus) este un pas important. Însă atenție: conștientizarea cauzelor exterioare pentru care eu am ajuns într-o anumită situație nefavorabilă, poate conduce la autoconsolare, blazare și neasumare a responsabilității tale pentru propria-ți viață. Spre exemplu, dacă părinții mei s-au comportat așa, asta nu a ținut de mine și deci, ce pot eu să fac dacă sunt așa? Sau poate conduce la un sentiment de autocompătimire și victimizare. Vai eu, sărmanul! Iar aceste sentimente sunt foarte toxice pentru o stare psihică bună. Conștientizarea cauzei este bună pentru înțelegerea procesului prin care treci, iar de asemenea important este să conștientizezi cât de relevant mai este să privești înapoi cu regret sau cu vinovăție, dat fiind că faptul este cât se poate de consumat. Să-ți răspund? Este absolut irelevant să faci asta. Și atunci, ce este relevant? Întrebarea foarte constructivă este: ce pot să fac să îmbunătățesc? probabil vei avea tendința să sabotezi o vreme ceea ce poți face pentru tine, până când vei decide să mai lași din când în când și adultul „la butoane” și, oricât ar fi de greu la început, să-ți aduni forțele și să perseverezi.

Și deci, care e cheia? În speranța că ești mai puțin încăpățânat decât mine și că iei în considerare ceea ce cred că ar fi bine, iată câteva repere care pe mine personal mă ajută:

• Respectarea unui program de lucru pe care să-l urmezi cu sfințenie timp de șase luni până când iți intră în automatism și devine ușor de realizat. Te avertizez că ispitele sunt nenumărate și nu sunt mereu în mod evident chemate de tine. De exemplu, te sună un prieten fix când adunaseși puțin elan să faci treabă astăzi și nu-i poți refuza invitația la o cafea; sau ai avut o zi istovitoare la servici și nu mai poți face și asta în plus astăzi; sau ai mers la culcare târziu azi-noapte, iar astăzi te simți ușor imponderabil și fără chef. În primul rând, nu există nu pot, ci aleg altceva, am o altă prioritate acum (plăcerea de fi în compania prietenilor, odihna de după ziua istovitoare de la locul de muncă sau leneveala caracteristică unei zi ce urmează unui somn prea lung).
• Prioritizarea. Când te simți cuprins de valul tentației de a amâna, adu-ți aminte de următoarea metaforă: dacă treci printr-o pădure în drumul tău către o anumită destinație, urmezi cărarea către destinația respectivă. Atenția îți poate fi distrasă de frumusețile din jur și e perfect în regulă să admiri, atâta timp cât nu decizi să locuiești acolo sau cât nu te rătăcești abătându-te de la calea pe care o ai de urmat. E adevărat că e mai frumoasă călătoria decât destinația finală, însă ce rost ar mai avea o călătorie dacă renunțăm la scopul ei? Așadar, ce e esențial și ce nu? Atenția concentrată pe destinație!
• Auto-motivarea. Este un adevărat multiplicator de energie și motivație imaginația a ceea ce urmează atingerii scopului. Ești apreciat, recunoscut, mai întâi de către tine însuți și apoi de către ceilalți. Starea este una de fericire și entuziasm. Afli cum este să te simți bine cu tine și mândru cu ceea ce ai realizat. Obții mai multă încredere în tine de acum înainte. În plus, cu fiecare acțiune întreprinsă bine și la timp, mai dărâmi puțin din programul de autosabotaj. Felicitări!
• Răbdare! Asta este greu de realizat. De dragul certitudinii că vom reuși, ni se poate întâmpla să ne dorim să realizăm un lucru cât mai curând. Am aflat că metoda pașilor mărunți funcționează de minune. Cu cât este mai important, cu atât ai nevoie de timp care să-ți permită să faci câte puțin în fiecare zi. Evită ca în fiecare zi să îți stabilești o sarcină mai mare decât ai avea energie să faci. Riști să îți omori entuziasmul, iar asta poate fi o formă de autosabotaj. Câte puțin în fiecare zi.
• Evită anxietatea! Rezultatele nefavorabile ale muncii tale sunt doar o posibilitate dintre numeroasele care pot avea loc. Evită să te concentrezi pe un singur gând despre cum va fi viitorul. Ar putea fi rău, așa cum ar putea fi și bine! Secretul este că în funcție de gândurile pe care le repeți în mintea ta, ai șanse mai mici sau mai mari de a reuși.
• Încetează să te mai identifici cu problema. Spre exemplu, „eu sunt un om delăsător”. Nimic mai fals. Tu ești un om cu un comportament delăsător cu care nu te-ai născut, ci pe care l-ai dobândit ulterior și care este supus controlului tău. Unele sunt mai ușor de modificat, altele mai dificil. Dar se poate, atâta timp cât vrei. Cu atenția pe scop și urnindu-te din loc poți face cam tot ce vrei tu!
• Și nu în ultimul rând, ÎNCEPE! Lasă ezitarea și incertitudinea de-o parte și pornește cu o bucățică oricât de mică din ceea ce ai de realizat. La sfârșitul zilei te vei simți mândru de tine! Asta este cea mai importantă etapă, cea de început. Începe cu ceva, numai să începi!
  
  

Acestea fiind spuse, învață să îți fii prieten fiindcă toți ceilalți pot rămâne prin preajmă sau pot pleca, pot fi sau nu de acord cu tine. Însă tu ești cu adevărat singura persoană constantă din viața ta. Viață de la care nu poți lua pauză și care ți se întâmplă în fiecare zi, fie că vrei sau nu asta. Fă pace cu tine, lasă trecutul în spate și vezi ce poți face azi pentru sufletul tău! Timpul e mai scurt decât credem și deci, e bine să fie cheltuit cu maturitate. Și adu-ți aminte de fericirea care te așteaptă de partea cealaltă a îndeplinirii oricărui scop pe care ți l-ai fixat! Și ține minte să practici recunoștința pentru ce a fost și pentru ce este. Atât trecutul, cât și prezentul te aduc în punctul în care te afli acum, acela de om minunat pe cale să afle cam cât de minunat poate fi. :)