Copilului care sunt

Vreau să încep adresându-ți o întrebare: dacă ai avea un copil ce-ai face?
Iar dacă ar fi să-mi imaginez răspunsul tău, bănuiesc că el nu ar fi următorul: l-aș lăsa să rabde de foame, l-aș bate, l-aș chinui, l-aș tortura psihic, l-aș reduce la tăcere de câte ori îi vine să plângă sau să țipe de durere, i-aș innăbuși cu mult sârg entuziasmul și bucuria de copil, joaca, spontaneitatea, i-aș distruge creativitatea, l-aș ține închis în cea mai îndepărtată încăpere la care aproape că nici eu nu am acces, cu ușa incuiată și cu mult gunoi și murdărie în jur, în frig și pe întuneric. Și l-aș ține așa toată viața. Iar când ar urla de durere și de foame aș pleca de acolo ca să nu-l mai aud. Dar nici prin cap nu mi-ar trece să mă duc acolo. Aș crede despre el că e un gunoi care trebuie să moară, că e urât așa cu ochii ăia mari înlăcrimați de copil. Că e slab și prost și mi-ar fi rușine cu el. Așa că-l țin acolo și sper să moară și să nu-l mai aud. Că dacă iese de acolo și se arată și se manifestă așa cum e el, copil, o să sufere! :))
Ironie? Umor negru? Sună absurd?
Nu-i așa că nu ai face asta nici unui copil și cu atât mai puțin copilului tău?
Să-ți răspund. Nu, nu e așa. Asta faci în fiecare zi. E revoltător? Să-ți dau o veste nu tocmai caldă: ai un copil cu tine în fiecare zi, iar pe acest copil îl treci prin iad fiindcă îi negi existența.
E copilul dinăuntrul tău. Nu îl mai vezi și nu îl mai recunoști, fiindcă atât de bine ascuns este. E copilul care nu ai încetat să fii niciodată. E copilul care ești dintotdeauna. Iar dacă ai avea curaj să asculți, i-ai auzi plânsul chinuit.
Nu e ironic? Cum condamnăm abuzul și violența atât de crude în lume, în societate, dar am învățat să ne trecem pe noi înșine prin asta?
Încă nu îți e clar la ce mă refer? Poate te ajută scrisoarea de mai jos. E o mărturisire intimă și sinceră. Să-ți folosească!

Dragul meu copil,

Am privit înăuntru. Am privit înăuntru și am găsit pe cineva. Ce surpriză! M-am uitat în acel hău întunecos și am văzut un copil. Era singur și îi era frig și striga. Când l-am văzut mi-am adus aminte. El strigă de mulți ani. Și am știut că strigătul pe care-l auzeam uneori, dar mă prefăceam că nu există, era al său. Iar când am privit înăuntru mi-a fost cu neputință să-l mai opresc.
În sfârșit copilul a fost văzut și, observând asta, a țipat la mine după ajutor.
Când te-am văzut erai lovită, speriată, înfometată, înfrigurată și singură. De atâta timp te aud și te-am lovit și mai tare! Te-am lăsat singură prea mult timp. Te-am invadat, ți-am impus diverse opreliști, iar tu, micuța, m-ai ascultat și ai făcut după cum ți-am dictat. Până la urmă așa absentă și agresivă cum am fost, sunt tot ce ai.
Mi-am adus aminte cum încercai să-ți creezi iluzia că altcineva poate avea grijă de tine. Crezi asta de atât de mult timp! Dar acum știm amândouă că eu sunt tot ce ai, iar tu ești tot ce am eu.
Chiar și după ce te-am văzut pentru prima oară am preferat să te ignor, să mă prefac că nu am văzut nimic și te-am rănit și mai mult decât erai deja.
Te-am făcut să devii tot mai mică. Te-am vârât într-un colț îndepărtat din încăperea aia rece din inima mea și te-am lipit de perete și te-am forțat să stai acolo ca și când ai fi una cu zidul ăla. Am vrut să uit de tine, să nu mai aud cum țipi de foame și de durere...
Mi se părea că ești urâtă și respingătoare. Și n-am vrut nici în ruptul capului să recunosc că eu sunt de fapt tu. Mi-a fost frică să mi te asum, să te iau în primire cu toată durerea aia. Am vrut să scap de tine ca de un gunoi urât mirositor.
Nu am văzut, iubito, darul pe care mi l-ai făcut. Că în timp ce eu mi-am văzut de viață, tu ai trăit durerea pentru mine. Ai așteptat și ai tot răbdat. Ce altă șansă aveai, oricum? Mă ai doar pe mine...
Ce noroc am că nu ai murit. Atâta te-am chinuit și te-am ținut în frig și fără hrană că mă mir că mai trăiești. Așa de tare ți-ai dorit să trăiești! Ai continuat să țipi! Nu ai renunțat niciodată!
Trebuie că am făcut totuși ceva bun până la urmă. Căci în evoluția mea am tot săpat prin straturi de gunoaie până la tine. Și am tot ars din gunoaiele astea, iar groapa s-a lărgit până te-am văzut.

La început nici măcar nu am știut că exiști. Ți-am negat existența cu înverșunare. Te-am îngropat în gunoaie. Iar când în sfârșit te-am recunoscut și ne-am reîntâlnit și am realizat că tu erai cea care-mi lipsea de fapt, am plâns atât de tare!
Și cu toate astea, tot am plecat de la tine. Pentru că deja în acel moment purtai foarte multă durere cu tine. Mi s-a părut insuportabil. Și am mai plecat de la tine niște ani.
Până la urmă durerea a fost atât de mare că m-a inundat cu totul și a dat pe din afară. Abia după ce am plâns multe lacrimi și ea a scăzut, abia atunci am reușit să te întâlnesc din nou.
Iar de data asta te-am privit curioasă. Te-am recunoscut și m-ai fascinat. Am început ușor, ușor să recunosc ce-mi ceri, când ceri, cum ceri și am învățat pas cu pas să te las să ieși la lumină.
Am învățat să-ți dăruiesc. Am învățat să nu te mai alung, ci să te accept. Am învățat că sunt suficient de puternică să te apăr și deci te-am lăsat în văzul lumii uneori. Am văzut că te pot proteja și am prins curaj.
M-am uitat mai atent la tine și am văzut că ești frumoasă! Ai ochii mari și ești bucălată, iar privirea și mânuțele tale debordează de curiozitate! În sfârșit nu ne mai e așa teamă, draga mea!

Cred că tot ce am vrut să spun e că îmi cer iertare. Cred că nimeni nu a mai fost atât de ostil cu tine cum am fost eu. Și-mi pare foarte rău! Ești doar un copil. Nu ai nici o vină. Și ești un copil foarte darnic, căci ai trăit numai pentru mine și m-ai ascultat și ai ținut durerea pentru mine, oricât de greu a fost!
Vreau să-ți spun ceva frumos și apoi mergem să ne jucăm:
Nu va mai trebui nicicând să trecem prin durerea aia, nu ne vom mai întoarce niciodată acolo. Ne așteaptă zarea, iubito și de acum călătorim împreună! Dar cel mai important, am învățat să te iubesc din tot sufletul și-ți sunt veșnic recunoscătoare pentru darul tău!

Cu multă dragoste!

Gestionarea constructivă a furiei

De cele mai multe ori, atunci când ne gândim la emoția furiei, ne gândim cu teamă sau ezitare, fiind un lucru greu de acceptat și digerat atunci când se manifestă din partea altcuiva. Adesea găsim că furia manifestată nu este un comportament dezirabil sau adecvat și tindem să desființăm și să judecăm persoanele care pun în scenă un asemenea gen de comportament.

V-ați întrebat de ce tindem să judecăm reacțiile furioase ale celorlalți?

În soietatea și în cultura în care trăim se promovează foarte mult un anumit etalon, un anumit model de persoană. Printre alte caracteristici mai mult sau mai puțin constructive, se află și comportamentul așa-numit civilizat, care în primul rând presupune maniere, politețe și un calm desăvârșit din care lipsesc, ghiciți ce, furia, bucuria, entuziasmul și sunt promovate cumpătarea și o anumită plafonare și egalitate în emoții. Emoțiile nu trebuie să fie nici prea, prea, nici foarte, foarte, cum s-ar spune. Dintre toate emoțiile, cred că cea mai puțin acceptată este furia, care este privită cu teamă, rezistență și o doză mare de critică.

Încă de mici ni s-a atras atenția în repetate rânduri să fim cuminți, să nu facem crize de nervi sau tantrum-uri, cum se numesc ele mai nou și pe la noi și să ne comportăm „civilizat”. Ei bine, oridecâteori am simțit furie în copilărie, nici măcar nu ne-a trecut prin minte să ne abținem de la a o manifesta, până când într-o bună zi mama și tata țipă la noi și ne resping pentru acest comportmanet și ne aplică și o pedeapsă, de multe ori corporală, așa încât exprimarea acestei emoții este inhibată și asociată cu o doză de rușine. Fiindcă foarte frecvent rușine și furia merg mână în mână. Uneori furia ascunde rușine, iar alteori, rușinea ascunde furia. Mesajul pe care îl preluăm de la părinții noștri este că pentru ei este în regulă să-și exprime furia, dar pentru noi nu. În felul acesta învățăm să ne adaptăm pentru a corespunde, așa încât părinții să nu ne mai respingă și să continue să aibă grijă de noi.

Așadar, nu numai că vrem să corespundem cerințelor părinților, dar prin această tendință începem chiar noi să avem grijă de aceștia și le ascundem lucruri care i-ar putea supăra, căci deja le au și ei pe ale lor. Astfel ajungem să credem la rândul nostru că emoția furiei este inacceptabilă și trebuie înnăbușită cu cât mai multă grijă. Fiindcă ce nu ni s-a spus și aveam nevoie să auzim este că furia este naturală! Ea este o emoție firească și o reacție a unui om sănătos la circumstanțele indezirabile din jur.

Odată înnăbușită, ea începe să facă ravagii în interior. Astfel ne putem autoagresa inconștient prin comportamente de autosabotaj cum ar fi neîndemânarea, dezorganizarea, viciile, procrastinarea și altele. Furia ne poate determina să o somatizăm, adică să simțim la nivel corporal efectele sale. Putem avea simptome precum aciditate crescută, dacă nu o exprimăm ne putem constipa, putem avea dureri de cap, de stomac și putem dezvolta chiar probleme cu ficatul în unele cazuri mai grave. A ne reține de la a exprima o asemenea emoție care presupune atât de multă energie mobilizată, nu înseamnă altceva decât a ne deturna pe noi înșine de la cursul firesc al lucrurilor și a ne face rău, până la urmă.

Așadar, recomandabil este ca această energie mobilizată să fie descărcată din ființa noastră într-un cadru sigur, cum este cel terapeutic, prin mișcare și efort fizic și, poate cel mai important, prin asertivitate, adică prin a transpune mesajul pe care ne dorim să-l transmitem într-o formă agreată social, având grijă totodată să ne facem înțeleles punctul de vedere.

Acestea fiind spuse, cel mai bine ar fi dacă am înțelege că furia este un lucru firesc și natural care va apărea în prim plan din când în când și că are nevoie să fie manifestată într-un fel sau altul. Ceea ce merită reținut este că dacă noi nu găsim o cale sănătoase de a face acest lucru, ea întotdeauna va găsi o cale de ieșire, iar cel mai indicat este ca aceasta să fie una fără prea multe stricăciuni și victime colaterale. Așadar, aveți grijă de voi înșivă și de furiile voastre care merită o atenție deosebită și, mai ales, merită explorate, oricât de provocator ar fi pentru noi să realizăm acest lucru.

Cine se aseamănă se adună, dar nu se place neapărat! :)

V-ați gândit vreodată la cât de interesant și curios este că ne adunăm împreună cu oamenii cu care avem multe lucruri în comun? Oare ce semnificație are acest lucru și oare de ce se întâmplă astfel? Există o vorbă care spune așa: „spune-mi cine sunt prietenii tăi și-ți voi spune cine ești.” Se pare că într-adevăr alegem să ne apropiem emoțional de oameni cu caracteristici asemănătoare cu cele pe care le recunoaștem la noi înșine. Cu alte cuvinte, psihologic vorbind, ne atrag oamenii cu care ne aflăm într-un transfer pozitiv, adică cei pe care proiectăm trăsături care ne plac și care, într-o măsură mai mică sau mai mare, le și manifestă.

Însă, dacă ar fi să fim foarte onești cu noi înșine, nu cumva atragem lângă noi și oameni care au carcteristici asemănătoare cu  ale noastre, dar pe care nu le recunoaștem, adică pe care le reprimăm?

Acest lucru este cu atât mai evident în relația de cuplu, care dispune de o dinamică de o intensitate energetică mult crescută. În relația de cuplu implicarea emoțională a fiecăruia dintre parteneri tinde să ia proporții remarcabile, așa încât schimbul energetic între cei doi parteneri devine unul foarte intens. În acest fel se creează o atmosferă favorabilă pentru ca temerile, nesiguranțele și tendințele noastre distrugătoare să își găsească drumul spre suprafață. Având în vedere atașamentul mare de cealaltă persoană, dezvoltăm un anumit nivel de anxietate de separare de această persoană, mai mic sau mai mare, în funcție de istoricul fiecăruia de viață.

De asemenea, în funcție de ce figură primordială proiectăm pe această persoană, vom intra nu numai într-un transfer pozitiv cu partenerul, lucru specific mai ales începutului unei relații de cuplu, dar mai apoi vom proiecta și lucruri mai puțin plăcute, cum ar fi lipsa grijei, a afecțiunii sau a atenției și validării. Întrebarea este totuși care ar fi contribuția noastră la această situație și care sunt totuși aspectele pe care noi înșine le conținem, dar le negăm?

Ne putem răspunde la această întrebare urmărind ce trăsături sau comportamente respingem sau judecăm la ceilalți. Se numește legea oglindirii și afirmă că cei din exterior reflectă aspecte pe care noi le conținem în interior. În funcție de stadiul de maturitate emoțională la care am ajuns, fiecare dintre noi ajunge să facă cunoștință cu această perspectivă, aflându-se între oamenii potriviți care să-i întărească anumite comportament și care să îi provoace altele.

De aceea tind să cred că asemănarea cu cei din jurul nostru nu este întotdeauna un lucru plăcut pe care să-l constatăm, fiindcă dacă vom realiza că fiecare dintre noi la rândul său a manifestat o trăsătură pe care acum o respinge și o critică, aceasta va fi inițial o veste proastă.

Însă dacă în timp învățăm să ne perpetuăm empatia și să încercăm mai degrabă să înțelegem cum celălalt a ajuns acolo, înțelegând și cum noi am ajuns în acel punct la un moment dat, atunci suntem pe cale să facem pace cu noi înșine și cu ceilalți și să ne bucurăm atât de asemănprile, ât și de deosebirile dintre noi.

Rezonanța dintre ființele umane este astfel un mod nu întotdeauna comod de a ajunge să ne cunoaștem pe noi înșine și de a ne valorifica fiecare experiență împărtășită cu unul sau mai mulți semeni de-ai noștri, luând de acolo aspectele pozitive și alegând conștiente ca aceasta să ne impacteze pozitiv.

Așadar putem afirma că într-adevăr cine se aseamănă se adună, nu întotdeauna se place și este foarte bine așa!

Sexualitatea ca substitut pentru nevoile afective

V-ați întrebat vreodată de ce sexul a luat o asemenea amploare la nivel mondial în ultima vreme? De ce oamenii fac din ce în ce mai mult sex, de ce există din ce în ce mai multe one night stand-uri și, mai ales, de ce se pare că la un moment dat oamenii preferă ca lucrurile să stea astfel, în locul unor relații stabile?

Desigur că aventuri și relații extraconjugale au existat de când lumea, însă în epocile precedente acestea erau tabu, ba chiar riscai să-ți pierzi capul în sensul propriu, dacă călcai pe alături. Acum însă nu numai că sexul  și sexualitatea în afara căsătoriei nu mai sunt un tabu decât în puține culturi, dar pare să fi luat o amploare demnă de a fi considerată extremă, ca reacție la reprimările perpetuate de-a lungul sutelor, ba chiar miilor de ani.

În ultima vreme se poate observa un accent tot mai mare pe planul fizic și pe mecanica sexului, și mai puțin pe semnificația sa în plan emoțional-afectiv, în plan mental, precum și în planul spiritual.

Orice tendință naturală, orice trăsătură, nevoie sau manifestare firească este benefică atâta timp cât se încadrează în anumite limite, considerate normale. Dacă aceasta depășește aceste limite, relative pentru fiecare ființă umană, atunci vorbim de consecințe contraproductive, distructive.

Orice virtute dusă în extrem devine o slăbiciune, așa cum orice defect ponderat și sublimat, adică a cărui energie este direcționată spre scopuri constructive, devine o calitate. Tot ceea ce ne definește ca ființe umane are polarități. Așadar, sexualitatea nu face excepție. O sexualitate inexistentă conduce către anumite perturbări de ordin psihic și fiziologic, așa cum o sexualitate exacerbată conduce către epuizare de ordin fizic și psihic și predispune la boală și slăbiciune.

Totuși, având în vedere tendința de a din prezent relativ la sexualitate și de asemenea, tendința tot mai mare a oamenilor a evita contactul autentic în relațiile și interacțiunile cu ceilalți, pentru ce anume credeți că ar compensa o activitate sexuală crescută?

Suntem într-o eră tehnologică și a comfortului, așa cum nu a mai fost vreodată până acum. Ne aflăm într-o perioadă de timp în care are loc un paradox. Muncim mult pentru a ne fi ușor din punct de vedere material și astfel, și pe plan psihologic. Însă cu cât ne implicăm mai mult în viața profesioanlă, cu cât lipsim mai mult din spațiul pe care îl lăsăm gol în familiile noastre, cu atât copiii noștri învață mai degrabă să evite contactul autentic cu ceilalți și cu atât mai mult ne distanțăm noi de cei dragi nouă, iar material nici măcar nu avem timp să ne bucurăm de banii câștigați sau datoriile sunt așa de mari încât ajungem să muncim mult doar ca să le stingem de la o lună la alta.

Sexul devine astfel un substitut pentru nevoile afective și relaționale pe care le-am lăsat neîndeplinite. La nivel inconștient încercăm să umplem un gol emoțional creat prin faptul că lipsim atât de mult din sfera personală a vieții noastre. De asemenea, sexul este o bună formă de descărcare a tensiunii psihice acumulate pe timpul zilei, însă aici vorbim din nou de sex ca activitate fizică și ca mijloc de care ne folosim pentru a câștiga un iluzoriu confort psihic, și mai puțin de valența care aduce împlinire sufletească.

Astfel sexul poate fi privit ca un mod de adaptare creativă la lipsa tot mai mare a contactului autentic dintre oameni. Tot mai mulți oameni ajung în perioada adultă să fie imaturi emoțional pentru că nu a știut nimeni să le explice despre emoțiile lor și despre modul constructiv în care ele pot fi exprimate. Tot mai mulți oameni se raportează la viață din perspectiva lipsei și a nemulțumirilor, fiind tot mai puțin recunoscători pentru ceea ce este bun în viețile lor. Evităm adesea să îl privim pe celălalt în ochi și să-i mulțumim și să-i explicăm felul în care a contribuit la bunăstarea noastră. Nu numai că nu ne mai exprimăm sentimentele față de oameni, dar am ajuns să le eliminăm din sfera conștiinței.

Astfel prin sex oamenii se folosesc unii de ceilalți ca de obiecte pentru a aduce în viețile lor, chiar și pentru câteva minute, plăcerea experimentată la nivel fizic, dar și psihic pentru faptul că doar în acest caz ei permit unei alte persoane să le fie aproape și astfel vorbim de un lucru plăcut și împărtășit în același timp. Ca atare, sexul se apropie probabil cel mai mult de nevoia de relaționare și apropiere a oamenilor, însă fără o deschidere și o disponibilitate către dezvăluire și împărtășirea trăirilor și experiențelor cu semenii noștri, acesta rămâne doar un exercițiu mecanic.

În cazul cuplurilor armonioase, sexul, sau mai bine zis, a face dragoste este încununarea intimității care este mai întâi creată prin această deschidere și autenticitate față de celălalt. Intimitatea nu presupune deci numai apropierea fizică, ci și o apropiere emoțională ce răspunde nevoilor noastre de afecțiune, atenție, oglindire, validare sau recunoaștere.

Așadar, consider că recunoașterea modului prin care la un moment dat în viață alegem să avem experiențe sexuale în afara unei relații stabile, este o parte importantă a cunoașterii de sine, sexualitatea fiind un aspect important și suficient de vast încât să acopere o varietate de nevoi, având în vedere că omul este o ființă socială și experimentează starea de echilibru și armonie numai formând relații sănătoase și autentice cu cei din jurul său.

Atașamentul în relația de cuplu – între dependență și autosuficiență

Ați mai auzit până acum de expresia „nu pot trăi fără tine”? La ce credeți că se referă? Unii ar spune că este vorba de o iubire mare. Alții, mai puțini, ce-i drept, ar spune că ține de un atașament foarte mare. În orice caz, indiferent de ce anume alegeți să credeți, cu toții am simțit asta la anumit moment în viețile noastre și cu siguranță că am și auzit asta. Dacă nu sunteți de acord, sper că acest articol să vă edifice.

În interiorul relației de cuplu există o dinamică foarte interesantă care se aseamănă, metaforic vorbind, cu o mare sau cu un ocean. Privitorii de pe mal pot observa cum marea sau oceanul se retrage și se revarsă pe nisipul plajei. În același fel, cu cât o relație de cuplu durează mai multă vreme, cu atât ambii parteneri vor experimenta la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, nevoia de a se apropia până la fuziunea cu celălalt (fenomenul de confluență), precum și nevoia de a-și rezerva spațiu uneori. Ambele procese, deși aparent opuse, sunt absolut firești și alternează, indiferent de intensitatea sentimentului de iubire dintre cei doi.

Cu toate acestea, există oameni care rămân preponderent într-una dintre extremități. Aceștioa fie dezvoltă dependență emoțională de partenerii lor, fie au comportamente de evitare și sunt ușor indisponibili emoțional. Foarte interesant este faptul că de cele mai multe ori primii se îndrăgostesc de ultimii și invers, existând astfel foarte multe relații de cuplu în care unul pare mai implicat, iar celălalt mai detașat. De aici și expresia, „unul iubește, iar celălalt se lasă iubit”.

Țin să contrazic această frază. De fapt este vorba despre moduri diferite de a exprima același sentiment. Prea mulți dintre noi cedează tentației de a-i reproșa partenerului lipsa iubirii și a interesului, când, de fapt, acesta se exprimă doar într-un mod diferit. Uneori nu este neapărată nevoie să auzim cuvintele magice „te iubesc” când partenerul este afectuos sau când alege să ne aranjeze fularul la gât într-o zi friguroasă, ca să nu răcim, sau când alege să prepare micul dejun sau să hrănească el copilul. Dacă aceste cuvinte magice sunt sau nu rostite, este alegerea fiecăruia, însă asta nu înseamnă că iubirea ar fi dispărut.

De asemenea interesant este felul în care un dependent emoțional „seduce” o altă persoană să simtă nevoia de mai mult spațiu și astfel își retrăiește drama prin care crede că nu este iubit corespunzător nevoilor lui, iar un evitant „își invită” partenerul să ceară mai mult decât acesta este dispus să ofere momentan. Acest proces se numește identificare proiectivă, adică felul în care le inspirăm celorlalți să se comporte așa cum ne așteptăm.

Dependența emoțională și autosuficiența sunt două moduri de manifestare ale aceleiași răni sau nevoie neîndeplinită, anume lipsa atenției și a afecțiunii uneia dintre figurile primare ale primei perioade din viață. Fiecare om alege felul în care se adaptează lumii, așa încât să evite să mai treacă prin durerea inițială, bine ascunsă în inconștient, sau așa încât să se autosaboteze și să întâlnească persoane care să-i reamintească de acel prim moment dureros.

Fiecare dintre noi suntem fie dependenți și atașați peste măsură, fie evitanți și autosuficienți în relațiile prin care trecem de-a lungul vieții, fiindcă tindem să pendulăm între cele două extreme, ca și ăntre multe alte aspecte opuse , până la atingerea unui echilibru. Iar acest echilibru este idealul către care tinde fiecare dintre noi. Echilibrul presupune să recunoaștem față de noi înșine când anume avem nevoie de afecțiune și apropiere și în care dintre momente ne-am rezerva mai degrabă timp și spațiu pentru a fi cu noi înșine sau în compania anturajului, spre exemplu. Odată ce admitem aceste lucruri față de noi, le vom putea accepta și înțelege în egală măsură și la partenerii noștri, fără să mai cădem în plasa nesiguranței.

Te iubesc pur și simplu sau te iubesc pentru că...? Aceasta-i întrebarea!

Te-ai întrebat vreodată ce-i face pe oameni să-și spună „Te iubesc” într-o relație de cuplu? Probabil că da. Fie că te-ai întrebat, fie că nu, voi dezvolta acest subiect în continuare, cu scopul de a obține mai multă claritate asupra sa.

Ce anume se află în spatele unei asemenea afirmații cum este „Te iubesc”?

Unii oameni, indiferent de gen, o spun conștient și intenționat pentru a obține anumite beneficii. Ceilalți (de ce să ne dăm după coadă?) o spun tot pentru a obține beneficii, dar nu sunt conștienți de acest scop. Fiindcă dacă ar fi să ne uităm în jur la marea masă de oameni, putem observa tendința de a sta în interiorul unei relații de cuplu  într-o atitudine de lipsă, adică de cerere și de așteptări emise de la celălalt. În orice caz, tendința fiecăruia dintre noi, absolut firească de altfel, este de a sta în circumstanțele benefice pentru noi, adică cele care ne aduc beneficii. Nu-i nimic în neregulă aici. Este absolut natural să căutăm să avem pe lângă noi oameni cu care ne simțim bine.  Iar beneficiile sunt dintre cele mai diverse și inimaginabile. Spre exemplu, dacă eu sunt o fire mai liniștită, există șanse mari să caut să am lângă mine un om mai energic; dacă sunt o fire artistică, cu înclinații  înspre domeniile umaniste, este foarte probabil să primesc lângă mine un om din sfera științelor exacte și cu o predilecție spre suprasolicitarea emisferei stângi :), iar dacă sunt o fire mai agresivă, va fi un beneficiu pentru mine să am lângă mine o persoană mai conciliantă din fire.

Probabil că ați observat faptul că am ales trăsături complementare pentru cele pe care le căutăm la ceilalți în funcție de ce trăsături avem active în construcția personalității proprii. Complementaritatea este unul dintre principiile majore prin care oamenii se atrag și rămân împreună, deoarece dacă accept la mine o anumită trăsătură, inconștient voi căuta opusul acesteia, pentru a trăi o experiență completă a acelei trăsături. Iar relația de cuplu este aceea cu cea mai intensă dinamică de forțe între două ființe umane. Așadar, este foarte probabil să găsim oameni care sunt altfel decât noi, mai ales în cadrul acestui tip de relație. În ce privește asemănările, acestea sunt importante în măsura în care pertenerul deține aspecte ale personalității pe care le dorim sau pe care le identificăm și la noi.

Așadar, putem stabili că un tip de motivație care ne determină să simțim iubirea pentru celălalt, este cel extinsec. Acest tip de motivație se traduce mai degrabă prin „Am nevoie de tine” și mai puțin prin „te iubesc așa cum ești sau orice ar fi”, cum prea des auzim în jurul nostru. Acest lucru este perfect natural. Omul este o ființă socială și are nevoi relaționale care îi oferă impulsul de a le împlini sub o formă sau alta, mai ales dacă luăm în considerare nevoile afective frustrate în copilăria fragedă.

Bine și acum puteți întreba: „iubirea aceea necondiționată la ce se referă?”. Nu am pretenția să fi ajuns la acel stadiu al evoluției umane, însă motivația pentru această iubire este una de ordin intrinsec, ceea ce înseamnă că iubim de dragul sentimentului în sine care generează o mare cantitate de emoții pozitive înăuntrul nostru și că am ajuns deja în stadiul în care singurătatea nu ne mai sperie, căci am învățat că sintagma „nu pot trăi fără tine” este aplicabilă mai mult celor care cer și mai puțin celor care și-au luat puterea înapoi și au aflat prin experiență că se pot multe, indiferent dacă avem sau nu pe cineva alături. Departe de a promova autosuficiența, diferența constă în faptul că eu știu că pot, dar aleg să împart cu tine, fiindcă e mai frumos așa, iar iubirea presupune, pe lângă a dărui,  și a împărtăși, adică deține dimensiunea reciprocității.

 Iubire de unul singur nu există, acela este narcisism, care ascunde răni foarte adânci și o lipsă foarte mare de iubire de fapt. Iubirea există numai în relație cu alți semeni, iar dacă o simțim sau nu față de cineva anume, este de fapt o alegere personală, conștientă sau nu. Noi conținem capacitatea de a genera un asemenea sentiment, însă depinde înspre cine și ce îl îndreptăm. Ne putem alege să simțim iubire ca urmare a îndeplinirii unor condiții autoimpuse, așa cum putem alege să simțim iubire pur și simplu, pentru că se simte bine!

Bineînțeles, repet ideea că totul presupune un proces al devenirii a ceea ce suntem deja. Nu putem bate din palme și să ajungem să simțim iubirea pur și simplu. Iar cea mai bună metodă prin care devenim cu toții conștienți de ce putem este prin exepriență. Așadar, te invit să-ți asumi riscul și să „te arunci” în exeriența care ar putea fi iubirea!

Părinți supra-protectori - adulții conservatori de mai târziu

Ceea ce urmează să enunț și să detaliez în acest articol este o idee studiată empiric, prin proprie experiență, asumându-mi o probabilitate mare de subiectivism și proiecții. Cu toate acestea, cel puțin pentru mine personal, legătura pe care o realizez între cele două caracteristici - cea de părinte supra-protector și adultul conservator de mai târziu - are mult sens și există în multiple cazuri concrete.
Există o tendință a unor părinți de a-și proteja copiii, exercitând un control ridicat asupra acestora și intervenind cu tot felul de reguli și limite impuse în mare parte prin pedeapsă și constrângere, dintr-o anxietate proprie proiectată pe copil, care nu înțelege ce se întâmplă.
Unul dintre modurile în care un copil se poate adapta creativ la acest tip ce comportament din partea părintelui este prin a crede că el nu poate sau nu este în stare, lucru comunicat direct sau insuflat de către părinte, cu voie sau fără voie. Într-un asemenea caz copilului îi poate fi activat mecanismul retroflecției, prin care își inhibă tendința naturală de a acționa și de ase manifesta, păstrând toată acestă energie în interior. De asemenea, procrastinarea poate atinge cote mai înalte, dat fiind că acel copil consideră la nivel conștient sau inconștient că nu este în regulă să acționeze. De aici se pot dezvolta reale conflicte interioare, o stimă de sine scăzută, o luptă cu rușinea și un sentiment de inadecvare de la care un asemenea copil se poate deconecta, precum și un comportament adesea inconștient de autoagresare și autosabotaj.
Toate acestea vin la pachet, bineînțeles, cu o anxietate crescută, mai ales atunci când copilul este pus în fața noului și în situații în care este nevoit să acționeze și să ia decizii. Teama de necunoscut, de noutate poate duce la un grad destul de mare de conservatorism, mai ales pe măsură ce acel copil ajunge la perioada adultă unde va fi repetat și întărit deja aceste mecanisme de adaptare suficient de mult timp încât ele să fie bine fixate în construcția personalității sale.
Conservatorismul se poate defini prin rigiditatea și refuzul ieșirii dintr-un anumit nivel de confort al circumstanțelor de zi cu zi, în funcție de cât de crescut este nivelul anxietății resimțite. Luarea de decizii și inițiativa sunt inhibate, așa cum și creativitatea și imaginarea de soluții și noi posibilități are de suferit. De asemenea, anxietatea furnizează repetarea anumitor gânduri negative pe care persoana le crede și de care se teme. Ca atare, noul este perceput ca amenințător, dramatic sau chiar catastrofal.
Anxietatea este în bună parte preluată de la părinți, care au oferit un model în acest sens prin comportamentul de control exercitat asupra copilului.
Tendința de a controla se definește întocmai printr-o anxietate față de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă persoana în cauză nu ar interveni pentru schimbarea circumstanțelor după cum consideră că ar fi bine ca lucrurile să stea. Pentru unii părinți tentația de a controla proprii copii este foarte mare, întrucât au în fața lor o ființă neajutorată care depinde de ei pentru a supraviețui. Bineînțeles că este nevoie de un grad crescut de control în primii ani de viață ai copilului, când acesta nu știe să aibă grijă singur de satisfacerea nevoilor primare, însă dacă acest comportament este menținut copilul învață despre sine că nu poate singur și că cei mai mari, cei care reprezintă autoritatea, dețin controlul. El poate ajunge să fie abuzat cu ușurință de alți oameni și poate scoate în afara conștiinței faptul că în realitate este constrâns.
Ce se întâmplă când un om ajunge în perioada adultă cu o asemenea atitudine față de sine și cu mecanisme de adaptare creativă care nu îl mai servesc așa cum se întâmpla odată?
Să spunem că la un moment dat această persoană își întemeiază propria familie și schimbă circumstanțele, îndepărtându-se de părinți. Fiind în mijlocul unei noi situații de viață, se pot dezvolta tulburări precum atacurile de panică, depresia sau adicțiile. Toate acestea sunt definite de un atașament exagerat față de circumstanțele vechi și de o reticență mult crescută față de nou, care este asociat cu scenarii negative, ca atare avem de a face cu un conservatorism crescut.
Ce se poate face într-un asemenea caz?
Desigur că noi cu toții avem un anumit grad de atașament față de circumstanțele în care ne aflăm. Există aspecte ale vieții noastre actuale care ne plac sau la care nu am renunța cel puțin deocamdată. Odată ce dispar din viețile noastre situații, oameni, locuri, obiceiuri de care ne-am atașat, este firesc să simțim un anumit grad de anxietate, ca răspuns adaptativ la noul mediu.
Cu toate acestea, dacă această anxietate începe să afecteze în plan personal, în planul interrelaționării și în relația cu noi înșine, atunci este nevoie să tragem un semnal de alarmă și să ne mobilizăm energia în a găsi soluții.
Una dintre soluțiile cele mai la îndemână este împărtășirea trăirilor cu un prieten sau, și mai bine, cu o persoană avizată, precum un psiholog sau psihoterapeut. Întotdeauna avem nevoie de sprijinul unor oameni pe care să-i simțim aproape și care să ne înțeleagă și să ne însoțească atunci când ne aflăm într-un proces de vindecare. A face lucruri noi importante de unul singur este un comportament generator de stres. Orice este important merită împărtășit cu oamenii importanți și suportivi.
Apoi, împreună cu o asemenea persoană, putem identifica ce anume se poate îmbunătăți în viețile noastre. Cel mai adesea gândurile și emoțiile asociate, precum și atitudinea generală față de noi înșine sunt principalele cauze ale comportamentelor toxice. De aceea este nevoie de o atenție sporită în fiecare zi către propria persoană. Inițial observarea propriilor gânduri, emoții și comportamente pentru o vreme, produce revelații dintre cele mai uimitoare. Această perioadă diferă în funcție de disponibilitatea și flexibilitatea fiecăruia. Nu există o perioadă ideală în care putem face anumite schimbări. Apoi, în urma conștientizărilor, vom alege cu mult mai multă naturalețe să procedăm altfel, ajutându-ne și de ceea ce ne spunem nouă înșine în fiecare zi, fiindcă am văzut deja efectele negative ale unora dintre gânduri, emoții sau comportamente. Sigur că la început este dificilă ruperea unui tipar vechi și întărit de ani de zile, și este firesc să fie așa, însă totul este un proces și se va sedimenta și va deveni din ce în ce mai ușor în perioada potrivită pentru fiecare.
Ceea ce sugerez aici este că avem nevoie de multă înțelegere și multă răbdare cu noi înșine. Fiindcă oricine altcineva care ar fi trăit în mediile în care noi am fost, este foarte probabil să se fi dezvoltat într-un mod foarte similar. Acest proces este mai lung sau mai scurt, iar noi îl putem încuraja făcând ceea ce ține de noi.
Abia în urma unor astfel de conștientizări importante și în urma unor modificări ce apar natural la un moment dat, putem spune că suntem pregătiți să educăm copiii într-un mod mai sănătos și mai constructiv, așa încât potențialul lor să fie activat la maxim, iar ei să se dezvolte în mod natural și armonios.
Așadar, consider că numărul mare de limite precum și libertatea exagerată acordată unui copil sunt două extreme între care numeroase familii pendulează în prezent, iar conștientizarea locului în care fiecare află acum este cheia pentru a  porni pe calea atingerii unui echilibru mult așteptat.