Iar dacă ar fi să-mi imaginez răspunsul tău, bănuiesc că el nu ar fi următorul: l-aș lăsa să rabde de foame, l-aș bate, l-aș chinui, l-aș tortura psihic, l-aș reduce la tăcere de câte ori îi vine să plângă sau să țipe de durere, i-aș innăbuși cu mult sârg entuziasmul și bucuria de copil, joaca, spontaneitatea, i-aș distruge creativitatea, l-aș ține închis în cea mai îndepărtată încăpere la care aproape că nici eu nu am acces, cu ușa incuiată și cu mult gunoi și murdărie în jur, în frig și pe întuneric. Și l-aș ține așa toată viața. Iar când ar urla de durere și de foame aș pleca de acolo ca să nu-l mai aud. Dar nici prin cap nu mi-ar trece să mă duc acolo. Aș crede despre el că e un gunoi care trebuie să moară, că e urât așa cu ochii ăia mari înlăcrimați de copil. Că e slab și prost și mi-ar fi rușine cu el. Așa că-l țin acolo și sper să moară și să nu-l mai aud. Că dacă iese de acolo și se arată și se manifestă așa cum e el, copil, o să sufere! :))
Ironie? Umor negru? Sună absurd?
Nu-i așa că nu ai face asta nici unui copil și cu atât mai puțin copilului tău?
Să-ți răspund. Nu, nu e așa. Asta faci în fiecare zi. E revoltător? Să-ți dau o veste nu tocmai caldă: ai un copil cu tine în fiecare zi, iar pe acest copil îl treci prin iad fiindcă îi negi existența.E copilul dinăuntrul tău. Nu îl mai vezi și nu îl mai recunoști, fiindcă atât de bine ascuns este. E copilul care nu ai încetat să fii niciodată. E copilul care ești dintotdeauna. Iar dacă ai avea curaj să asculți, i-ai auzi plânsul chinuit.
Nu e ironic? Cum condamnăm abuzul și violența atât de crude în lume, în societate, dar am învățat să ne trecem pe noi înșine prin asta?
Încă nu îți e clar la ce mă refer? Poate te ajută scrisoarea de mai jos. E o mărturisire intimă și sinceră. Să-ți folosească!
Dragul meu copil,
Am privit înăuntru. Am privit înăuntru și am găsit pe cineva. Ce surpriză! M-am uitat în acel hău întunecos și am văzut un copil. Era singur și îi era frig și striga. Când l-am văzut mi-am adus aminte. El strigă de mulți ani. Și am știut că strigătul pe care-l auzeam uneori, dar mă prefăceam că nu există, era al său. Iar când am privit înăuntru mi-a fost cu neputință să-l mai opresc.
În sfârșit copilul a fost văzut și, observând asta, a țipat la mine după ajutor.
Când te-am văzut erai lovită, speriată, înfometată, înfrigurată și singură. De atâta timp te aud și te-am lovit și mai tare! Te-am lăsat singură prea mult timp. Te-am invadat, ți-am impus diverse opreliști, iar tu, micuța, m-ai ascultat și ai făcut după cum ți-am dictat. Până la urmă așa absentă și agresivă cum am fost, sunt tot ce ai.
Mi-am adus aminte cum încercai să-ți creezi iluzia că altcineva poate avea grijă de tine. Crezi asta de atât de mult timp! Dar acum știm amândouă că eu sunt tot ce ai, iar tu ești tot ce am eu.
Chiar și după ce te-am văzut pentru prima oară am preferat să te ignor, să mă prefac că nu am văzut nimic și te-am rănit și mai mult decât erai deja.
Te-am făcut să devii tot mai mică. Te-am vârât într-un colț îndepărtat din încăperea aia rece din inima mea și te-am lipit de perete și te-am forțat să stai acolo ca și când ai fi una cu zidul ăla. Am vrut să uit de tine, să nu mai aud cum țipi de foame și de durere...
Mi se părea că ești urâtă și respingătoare. Și n-am vrut nici în ruptul capului să recunosc că eu sunt de fapt tu. Mi-a fost frică să mi te asum, să te iau în primire cu toată durerea aia. Am vrut să scap de tine ca de un gunoi urât mirositor.
Nu am văzut, iubito, darul pe care mi l-ai făcut. Că în timp ce eu mi-am văzut de viață, tu ai trăit durerea pentru mine. Ai așteptat și ai tot răbdat. Ce altă șansă aveai, oricum? Mă ai doar pe mine...
Ce noroc am că nu ai murit. Atâta te-am chinuit și te-am ținut în frig și fără hrană că mă mir că mai trăiești. Așa de tare ți-ai dorit să trăiești! Ai continuat să țipi! Nu ai renunțat niciodată!
Trebuie că am făcut totuși ceva bun până la urmă. Căci în evoluția mea am tot săpat prin straturi de gunoaie până la tine. Și am tot ars din gunoaiele astea, iar groapa s-a lărgit până te-am văzut.
Și cu toate astea, tot am plecat de la tine. Pentru că deja în acel moment purtai foarte multă durere cu tine. Mi s-a părut insuportabil. Și am mai plecat de la tine niște ani.
Până la urmă durerea a fost atât de mare că m-a inundat cu totul și a dat pe din afară. Abia după ce am plâns multe lacrimi și ea a scăzut, abia atunci am reușit să te întâlnesc din nou.
Iar de data asta te-am privit curioasă. Te-am recunoscut și m-ai fascinat. Am început ușor, ușor să recunosc ce-mi ceri, când ceri, cum ceri și am învățat pas cu pas să te las să ieși la lumină.
Am învățat să-ți dăruiesc. Am învățat să nu te mai alung, ci să te accept. Am învățat că sunt suficient de puternică să te apăr și deci te-am lăsat în văzul lumii uneori. Am văzut că te pot proteja și am prins curaj.
M-am uitat mai atent la tine și am văzut că ești frumoasă! Ai ochii mari și ești bucălată, iar privirea și mânuțele tale debordează de curiozitate! În sfârșit nu ne mai e așa teamă, draga mea!
Cred că tot ce am vrut să spun e că îmi cer iertare. Cred că nimeni nu a mai fost atât de ostil cu tine cum am fost eu. Și-mi pare foarte rău! Ești doar un copil. Nu ai nici o vină. Și ești un copil foarte darnic, căci ai trăit numai pentru mine și m-ai ascultat și ai ținut durerea pentru mine, oricât de greu a fost!
Vreau să-ți spun ceva frumos și apoi mergem să ne jucăm:Nu va mai trebui nicicând să trecem prin durerea aia, nu ne vom mai întoarce niciodată acolo. Ne așteaptă zarea, iubito și de acum călătorim împreună! Dar cel mai important, am învățat să te iubesc din tot sufletul și-ți sunt veșnic recunoscătoare pentru darul tău!
Cu multă dragoste!
