Copilului care sunt

Vreau să încep adresându-ți o întrebare: dacă ai avea un copil ce-ai face?
Iar dacă ar fi să-mi imaginez răspunsul tău, bănuiesc că el nu ar fi următorul: l-aș lăsa să rabde de foame, l-aș bate, l-aș chinui, l-aș tortura psihic, l-aș reduce la tăcere de câte ori îi vine să plângă sau să țipe de durere, i-aș innăbuși cu mult sârg entuziasmul și bucuria de copil, joaca, spontaneitatea, i-aș distruge creativitatea, l-aș ține închis în cea mai îndepărtată încăpere la care aproape că nici eu nu am acces, cu ușa incuiată și cu mult gunoi și murdărie în jur, în frig și pe întuneric. Și l-aș ține așa toată viața. Iar când ar urla de durere și de foame aș pleca de acolo ca să nu-l mai aud. Dar nici prin cap nu mi-ar trece să mă duc acolo. Aș crede despre el că e un gunoi care trebuie să moară, că e urât așa cu ochii ăia mari înlăcrimați de copil. Că e slab și prost și mi-ar fi rușine cu el. Așa că-l țin acolo și sper să moară și să nu-l mai aud. Că dacă iese de acolo și se arată și se manifestă așa cum e el, copil, o să sufere! :))
Ironie? Umor negru? Sună absurd?
Nu-i așa că nu ai face asta nici unui copil și cu atât mai puțin copilului tău?
Să-ți răspund. Nu, nu e așa. Asta faci în fiecare zi. E revoltător? Să-ți dau o veste nu tocmai caldă: ai un copil cu tine în fiecare zi, iar pe acest copil îl treci prin iad fiindcă îi negi existența.
E copilul dinăuntrul tău. Nu îl mai vezi și nu îl mai recunoști, fiindcă atât de bine ascuns este. E copilul care nu ai încetat să fii niciodată. E copilul care ești dintotdeauna. Iar dacă ai avea curaj să asculți, i-ai auzi plânsul chinuit.
Nu e ironic? Cum condamnăm abuzul și violența atât de crude în lume, în societate, dar am învățat să ne trecem pe noi înșine prin asta?
Încă nu îți e clar la ce mă refer? Poate te ajută scrisoarea de mai jos. E o mărturisire intimă și sinceră. Să-ți folosească!

Dragul meu copil,

Am privit înăuntru. Am privit înăuntru și am găsit pe cineva. Ce surpriză! M-am uitat în acel hău întunecos și am văzut un copil. Era singur și îi era frig și striga. Când l-am văzut mi-am adus aminte. El strigă de mulți ani. Și am știut că strigătul pe care-l auzeam uneori, dar mă prefăceam că nu există, era al său. Iar când am privit înăuntru mi-a fost cu neputință să-l mai opresc.
În sfârșit copilul a fost văzut și, observând asta, a țipat la mine după ajutor.
Când te-am văzut erai lovită, speriată, înfometată, înfrigurată și singură. De atâta timp te aud și te-am lovit și mai tare! Te-am lăsat singură prea mult timp. Te-am invadat, ți-am impus diverse opreliști, iar tu, micuța, m-ai ascultat și ai făcut după cum ți-am dictat. Până la urmă așa absentă și agresivă cum am fost, sunt tot ce ai.
Mi-am adus aminte cum încercai să-ți creezi iluzia că altcineva poate avea grijă de tine. Crezi asta de atât de mult timp! Dar acum știm amândouă că eu sunt tot ce ai, iar tu ești tot ce am eu.
Chiar și după ce te-am văzut pentru prima oară am preferat să te ignor, să mă prefac că nu am văzut nimic și te-am rănit și mai mult decât erai deja.
Te-am făcut să devii tot mai mică. Te-am vârât într-un colț îndepărtat din încăperea aia rece din inima mea și te-am lipit de perete și te-am forțat să stai acolo ca și când ai fi una cu zidul ăla. Am vrut să uit de tine, să nu mai aud cum țipi de foame și de durere...
Mi se părea că ești urâtă și respingătoare. Și n-am vrut nici în ruptul capului să recunosc că eu sunt de fapt tu. Mi-a fost frică să mi te asum, să te iau în primire cu toată durerea aia. Am vrut să scap de tine ca de un gunoi urât mirositor.
Nu am văzut, iubito, darul pe care mi l-ai făcut. Că în timp ce eu mi-am văzut de viață, tu ai trăit durerea pentru mine. Ai așteptat și ai tot răbdat. Ce altă șansă aveai, oricum? Mă ai doar pe mine...
Ce noroc am că nu ai murit. Atâta te-am chinuit și te-am ținut în frig și fără hrană că mă mir că mai trăiești. Așa de tare ți-ai dorit să trăiești! Ai continuat să țipi! Nu ai renunțat niciodată!
Trebuie că am făcut totuși ceva bun până la urmă. Căci în evoluția mea am tot săpat prin straturi de gunoaie până la tine. Și am tot ars din gunoaiele astea, iar groapa s-a lărgit până te-am văzut.

La început nici măcar nu am știut că exiști. Ți-am negat existența cu înverșunare. Te-am îngropat în gunoaie. Iar când în sfârșit te-am recunoscut și ne-am reîntâlnit și am realizat că tu erai cea care-mi lipsea de fapt, am plâns atât de tare!
Și cu toate astea, tot am plecat de la tine. Pentru că deja în acel moment purtai foarte multă durere cu tine. Mi s-a părut insuportabil. Și am mai plecat de la tine niște ani.
Până la urmă durerea a fost atât de mare că m-a inundat cu totul și a dat pe din afară. Abia după ce am plâns multe lacrimi și ea a scăzut, abia atunci am reușit să te întâlnesc din nou.
Iar de data asta te-am privit curioasă. Te-am recunoscut și m-ai fascinat. Am început ușor, ușor să recunosc ce-mi ceri, când ceri, cum ceri și am învățat pas cu pas să te las să ieși la lumină.
Am învățat să-ți dăruiesc. Am învățat să nu te mai alung, ci să te accept. Am învățat că sunt suficient de puternică să te apăr și deci te-am lăsat în văzul lumii uneori. Am văzut că te pot proteja și am prins curaj.
M-am uitat mai atent la tine și am văzut că ești frumoasă! Ai ochii mari și ești bucălată, iar privirea și mânuțele tale debordează de curiozitate! În sfârșit nu ne mai e așa teamă, draga mea!

Cred că tot ce am vrut să spun e că îmi cer iertare. Cred că nimeni nu a mai fost atât de ostil cu tine cum am fost eu. Și-mi pare foarte rău! Ești doar un copil. Nu ai nici o vină. Și ești un copil foarte darnic, căci ai trăit numai pentru mine și m-ai ascultat și ai ținut durerea pentru mine, oricât de greu a fost!
Vreau să-ți spun ceva frumos și apoi mergem să ne jucăm:
Nu va mai trebui nicicând să trecem prin durerea aia, nu ne vom mai întoarce niciodată acolo. Ne așteaptă zarea, iubito și de acum călătorim împreună! Dar cel mai important, am învățat să te iubesc din tot sufletul și-ți sunt veșnic recunoscătoare pentru darul tău!

Cu multă dragoste!

Gestionarea constructivă a furiei

De cele mai multe ori, atunci când ne gândim la emoția furiei, ne gândim cu teamă sau ezitare, fiind un lucru greu de acceptat și digerat atunci când se manifestă din partea altcuiva. Adesea găsim că furia manifestată nu este un comportament dezirabil sau adecvat și tindem să desființăm și să judecăm persoanele care pun în scenă un asemenea gen de comportament.

V-ați întrebat de ce tindem să judecăm reacțiile furioase ale celorlalți?

În soietatea și în cultura în care trăim se promovează foarte mult un anumit etalon, un anumit model de persoană. Printre alte caracteristici mai mult sau mai puțin constructive, se află și comportamentul așa-numit civilizat, care în primul rând presupune maniere, politețe și un calm desăvârșit din care lipsesc, ghiciți ce, furia, bucuria, entuziasmul și sunt promovate cumpătarea și o anumită plafonare și egalitate în emoții. Emoțiile nu trebuie să fie nici prea, prea, nici foarte, foarte, cum s-ar spune. Dintre toate emoțiile, cred că cea mai puțin acceptată este furia, care este privită cu teamă, rezistență și o doză mare de critică.

Încă de mici ni s-a atras atenția în repetate rânduri să fim cuminți, să nu facem crize de nervi sau tantrum-uri, cum se numesc ele mai nou și pe la noi și să ne comportăm „civilizat”. Ei bine, oridecâteori am simțit furie în copilărie, nici măcar nu ne-a trecut prin minte să ne abținem de la a o manifesta, până când într-o bună zi mama și tata țipă la noi și ne resping pentru acest comportmanet și ne aplică și o pedeapsă, de multe ori corporală, așa încât exprimarea acestei emoții este inhibată și asociată cu o doză de rușine. Fiindcă foarte frecvent rușine și furia merg mână în mână. Uneori furia ascunde rușine, iar alteori, rușinea ascunde furia. Mesajul pe care îl preluăm de la părinții noștri este că pentru ei este în regulă să-și exprime furia, dar pentru noi nu. În felul acesta învățăm să ne adaptăm pentru a corespunde, așa încât părinții să nu ne mai respingă și să continue să aibă grijă de noi.

Așadar, nu numai că vrem să corespundem cerințelor părinților, dar prin această tendință începem chiar noi să avem grijă de aceștia și le ascundem lucruri care i-ar putea supăra, căci deja le au și ei pe ale lor. Astfel ajungem să credem la rândul nostru că emoția furiei este inacceptabilă și trebuie înnăbușită cu cât mai multă grijă. Fiindcă ce nu ni s-a spus și aveam nevoie să auzim este că furia este naturală! Ea este o emoție firească și o reacție a unui om sănătos la circumstanțele indezirabile din jur.

Odată înnăbușită, ea începe să facă ravagii în interior. Astfel ne putem autoagresa inconștient prin comportamente de autosabotaj cum ar fi neîndemânarea, dezorganizarea, viciile, procrastinarea și altele. Furia ne poate determina să o somatizăm, adică să simțim la nivel corporal efectele sale. Putem avea simptome precum aciditate crescută, dacă nu o exprimăm ne putem constipa, putem avea dureri de cap, de stomac și putem dezvolta chiar probleme cu ficatul în unele cazuri mai grave. A ne reține de la a exprima o asemenea emoție care presupune atât de multă energie mobilizată, nu înseamnă altceva decât a ne deturna pe noi înșine de la cursul firesc al lucrurilor și a ne face rău, până la urmă.

Așadar, recomandabil este ca această energie mobilizată să fie descărcată din ființa noastră într-un cadru sigur, cum este cel terapeutic, prin mișcare și efort fizic și, poate cel mai important, prin asertivitate, adică prin a transpune mesajul pe care ne dorim să-l transmitem într-o formă agreată social, având grijă totodată să ne facem înțeleles punctul de vedere.

Acestea fiind spuse, cel mai bine ar fi dacă am înțelege că furia este un lucru firesc și natural care va apărea în prim plan din când în când și că are nevoie să fie manifestată într-un fel sau altul. Ceea ce merită reținut este că dacă noi nu găsim o cale sănătoase de a face acest lucru, ea întotdeauna va găsi o cale de ieșire, iar cel mai indicat este ca aceasta să fie una fără prea multe stricăciuni și victime colaterale. Așadar, aveți grijă de voi înșivă și de furiile voastre care merită o atenție deosebită și, mai ales, merită explorate, oricât de provocator ar fi pentru noi să realizăm acest lucru.

Cine se aseamănă se adună, dar nu se place neapărat! :)

V-ați gândit vreodată la cât de interesant și curios este că ne adunăm împreună cu oamenii cu care avem multe lucruri în comun? Oare ce semnificație are acest lucru și oare de ce se întâmplă astfel? Există o vorbă care spune așa: „spune-mi cine sunt prietenii tăi și-ți voi spune cine ești.” Se pare că într-adevăr alegem să ne apropiem emoțional de oameni cu caracteristici asemănătoare cu cele pe care le recunoaștem la noi înșine. Cu alte cuvinte, psihologic vorbind, ne atrag oamenii cu care ne aflăm într-un transfer pozitiv, adică cei pe care proiectăm trăsături care ne plac și care, într-o măsură mai mică sau mai mare, le și manifestă.

Însă, dacă ar fi să fim foarte onești cu noi înșine, nu cumva atragem lângă noi și oameni care au carcteristici asemănătoare cu  ale noastre, dar pe care nu le recunoaștem, adică pe care le reprimăm?

Acest lucru este cu atât mai evident în relația de cuplu, care dispune de o dinamică de o intensitate energetică mult crescută. În relația de cuplu implicarea emoțională a fiecăruia dintre parteneri tinde să ia proporții remarcabile, așa încât schimbul energetic între cei doi parteneri devine unul foarte intens. În acest fel se creează o atmosferă favorabilă pentru ca temerile, nesiguranțele și tendințele noastre distrugătoare să își găsească drumul spre suprafață. Având în vedere atașamentul mare de cealaltă persoană, dezvoltăm un anumit nivel de anxietate de separare de această persoană, mai mic sau mai mare, în funcție de istoricul fiecăruia de viață.

De asemenea, în funcție de ce figură primordială proiectăm pe această persoană, vom intra nu numai într-un transfer pozitiv cu partenerul, lucru specific mai ales începutului unei relații de cuplu, dar mai apoi vom proiecta și lucruri mai puțin plăcute, cum ar fi lipsa grijei, a afecțiunii sau a atenției și validării. Întrebarea este totuși care ar fi contribuția noastră la această situație și care sunt totuși aspectele pe care noi înșine le conținem, dar le negăm?

Ne putem răspunde la această întrebare urmărind ce trăsături sau comportamente respingem sau judecăm la ceilalți. Se numește legea oglindirii și afirmă că cei din exterior reflectă aspecte pe care noi le conținem în interior. În funcție de stadiul de maturitate emoțională la care am ajuns, fiecare dintre noi ajunge să facă cunoștință cu această perspectivă, aflându-se între oamenii potriviți care să-i întărească anumite comportament și care să îi provoace altele.

De aceea tind să cred că asemănarea cu cei din jurul nostru nu este întotdeauna un lucru plăcut pe care să-l constatăm, fiindcă dacă vom realiza că fiecare dintre noi la rândul său a manifestat o trăsătură pe care acum o respinge și o critică, aceasta va fi inițial o veste proastă.

Însă dacă în timp învățăm să ne perpetuăm empatia și să încercăm mai degrabă să înțelegem cum celălalt a ajuns acolo, înțelegând și cum noi am ajuns în acel punct la un moment dat, atunci suntem pe cale să facem pace cu noi înșine și cu ceilalți și să ne bucurăm atât de asemănprile, ât și de deosebirile dintre noi.

Rezonanța dintre ființele umane este astfel un mod nu întotdeauna comod de a ajunge să ne cunoaștem pe noi înșine și de a ne valorifica fiecare experiență împărtășită cu unul sau mai mulți semeni de-ai noștri, luând de acolo aspectele pozitive și alegând conștiente ca aceasta să ne impacteze pozitiv.

Așadar putem afirma că într-adevăr cine se aseamănă se adună, nu întotdeauna se place și este foarte bine așa!

Sexualitatea ca substitut pentru nevoile afective

V-ați întrebat vreodată de ce sexul a luat o asemenea amploare la nivel mondial în ultima vreme? De ce oamenii fac din ce în ce mai mult sex, de ce există din ce în ce mai multe one night stand-uri și, mai ales, de ce se pare că la un moment dat oamenii preferă ca lucrurile să stea astfel, în locul unor relații stabile?

Desigur că aventuri și relații extraconjugale au existat de când lumea, însă în epocile precedente acestea erau tabu, ba chiar riscai să-ți pierzi capul în sensul propriu, dacă călcai pe alături. Acum însă nu numai că sexul  și sexualitatea în afara căsătoriei nu mai sunt un tabu decât în puține culturi, dar pare să fi luat o amploare demnă de a fi considerată extremă, ca reacție la reprimările perpetuate de-a lungul sutelor, ba chiar miilor de ani.

În ultima vreme se poate observa un accent tot mai mare pe planul fizic și pe mecanica sexului, și mai puțin pe semnificația sa în plan emoțional-afectiv, în plan mental, precum și în planul spiritual.

Orice tendință naturală, orice trăsătură, nevoie sau manifestare firească este benefică atâta timp cât se încadrează în anumite limite, considerate normale. Dacă aceasta depășește aceste limite, relative pentru fiecare ființă umană, atunci vorbim de consecințe contraproductive, distructive.

Orice virtute dusă în extrem devine o slăbiciune, așa cum orice defect ponderat și sublimat, adică a cărui energie este direcționată spre scopuri constructive, devine o calitate. Tot ceea ce ne definește ca ființe umane are polarități. Așadar, sexualitatea nu face excepție. O sexualitate inexistentă conduce către anumite perturbări de ordin psihic și fiziologic, așa cum o sexualitate exacerbată conduce către epuizare de ordin fizic și psihic și predispune la boală și slăbiciune.

Totuși, având în vedere tendința de a din prezent relativ la sexualitate și de asemenea, tendința tot mai mare a oamenilor a evita contactul autentic în relațiile și interacțiunile cu ceilalți, pentru ce anume credeți că ar compensa o activitate sexuală crescută?

Suntem într-o eră tehnologică și a comfortului, așa cum nu a mai fost vreodată până acum. Ne aflăm într-o perioadă de timp în care are loc un paradox. Muncim mult pentru a ne fi ușor din punct de vedere material și astfel, și pe plan psihologic. Însă cu cât ne implicăm mai mult în viața profesioanlă, cu cât lipsim mai mult din spațiul pe care îl lăsăm gol în familiile noastre, cu atât copiii noștri învață mai degrabă să evite contactul autentic cu ceilalți și cu atât mai mult ne distanțăm noi de cei dragi nouă, iar material nici măcar nu avem timp să ne bucurăm de banii câștigați sau datoriile sunt așa de mari încât ajungem să muncim mult doar ca să le stingem de la o lună la alta.

Sexul devine astfel un substitut pentru nevoile afective și relaționale pe care le-am lăsat neîndeplinite. La nivel inconștient încercăm să umplem un gol emoțional creat prin faptul că lipsim atât de mult din sfera personală a vieții noastre. De asemenea, sexul este o bună formă de descărcare a tensiunii psihice acumulate pe timpul zilei, însă aici vorbim din nou de sex ca activitate fizică și ca mijloc de care ne folosim pentru a câștiga un iluzoriu confort psihic, și mai puțin de valența care aduce împlinire sufletească.

Astfel sexul poate fi privit ca un mod de adaptare creativă la lipsa tot mai mare a contactului autentic dintre oameni. Tot mai mulți oameni ajung în perioada adultă să fie imaturi emoțional pentru că nu a știut nimeni să le explice despre emoțiile lor și despre modul constructiv în care ele pot fi exprimate. Tot mai mulți oameni se raportează la viață din perspectiva lipsei și a nemulțumirilor, fiind tot mai puțin recunoscători pentru ceea ce este bun în viețile lor. Evităm adesea să îl privim pe celălalt în ochi și să-i mulțumim și să-i explicăm felul în care a contribuit la bunăstarea noastră. Nu numai că nu ne mai exprimăm sentimentele față de oameni, dar am ajuns să le eliminăm din sfera conștiinței.

Astfel prin sex oamenii se folosesc unii de ceilalți ca de obiecte pentru a aduce în viețile lor, chiar și pentru câteva minute, plăcerea experimentată la nivel fizic, dar și psihic pentru faptul că doar în acest caz ei permit unei alte persoane să le fie aproape și astfel vorbim de un lucru plăcut și împărtășit în același timp. Ca atare, sexul se apropie probabil cel mai mult de nevoia de relaționare și apropiere a oamenilor, însă fără o deschidere și o disponibilitate către dezvăluire și împărtășirea trăirilor și experiențelor cu semenii noștri, acesta rămâne doar un exercițiu mecanic.

În cazul cuplurilor armonioase, sexul, sau mai bine zis, a face dragoste este încununarea intimității care este mai întâi creată prin această deschidere și autenticitate față de celălalt. Intimitatea nu presupune deci numai apropierea fizică, ci și o apropiere emoțională ce răspunde nevoilor noastre de afecțiune, atenție, oglindire, validare sau recunoaștere.

Așadar, consider că recunoașterea modului prin care la un moment dat în viață alegem să avem experiențe sexuale în afara unei relații stabile, este o parte importantă a cunoașterii de sine, sexualitatea fiind un aspect important și suficient de vast încât să acopere o varietate de nevoi, având în vedere că omul este o ființă socială și experimentează starea de echilibru și armonie numai formând relații sănătoase și autentice cu cei din jurul său.

Atașamentul în relația de cuplu – între dependență și autosuficiență

Ați mai auzit până acum de expresia „nu pot trăi fără tine”? La ce credeți că se referă? Unii ar spune că este vorba de o iubire mare. Alții, mai puțini, ce-i drept, ar spune că ține de un atașament foarte mare. În orice caz, indiferent de ce anume alegeți să credeți, cu toții am simțit asta la anumit moment în viețile noastre și cu siguranță că am și auzit asta. Dacă nu sunteți de acord, sper că acest articol să vă edifice.

În interiorul relației de cuplu există o dinamică foarte interesantă care se aseamănă, metaforic vorbind, cu o mare sau cu un ocean. Privitorii de pe mal pot observa cum marea sau oceanul se retrage și se revarsă pe nisipul plajei. În același fel, cu cât o relație de cuplu durează mai multă vreme, cu atât ambii parteneri vor experimenta la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, nevoia de a se apropia până la fuziunea cu celălalt (fenomenul de confluență), precum și nevoia de a-și rezerva spațiu uneori. Ambele procese, deși aparent opuse, sunt absolut firești și alternează, indiferent de intensitatea sentimentului de iubire dintre cei doi.

Cu toate acestea, există oameni care rămân preponderent într-una dintre extremități. Aceștioa fie dezvoltă dependență emoțională de partenerii lor, fie au comportamente de evitare și sunt ușor indisponibili emoțional. Foarte interesant este faptul că de cele mai multe ori primii se îndrăgostesc de ultimii și invers, existând astfel foarte multe relații de cuplu în care unul pare mai implicat, iar celălalt mai detașat. De aici și expresia, „unul iubește, iar celălalt se lasă iubit”.

Țin să contrazic această frază. De fapt este vorba despre moduri diferite de a exprima același sentiment. Prea mulți dintre noi cedează tentației de a-i reproșa partenerului lipsa iubirii și a interesului, când, de fapt, acesta se exprimă doar într-un mod diferit. Uneori nu este neapărată nevoie să auzim cuvintele magice „te iubesc” când partenerul este afectuos sau când alege să ne aranjeze fularul la gât într-o zi friguroasă, ca să nu răcim, sau când alege să prepare micul dejun sau să hrănească el copilul. Dacă aceste cuvinte magice sunt sau nu rostite, este alegerea fiecăruia, însă asta nu înseamnă că iubirea ar fi dispărut.

De asemenea interesant este felul în care un dependent emoțional „seduce” o altă persoană să simtă nevoia de mai mult spațiu și astfel își retrăiește drama prin care crede că nu este iubit corespunzător nevoilor lui, iar un evitant „își invită” partenerul să ceară mai mult decât acesta este dispus să ofere momentan. Acest proces se numește identificare proiectivă, adică felul în care le inspirăm celorlalți să se comporte așa cum ne așteptăm.

Dependența emoțională și autosuficiența sunt două moduri de manifestare ale aceleiași răni sau nevoie neîndeplinită, anume lipsa atenției și a afecțiunii uneia dintre figurile primare ale primei perioade din viață. Fiecare om alege felul în care se adaptează lumii, așa încât să evite să mai treacă prin durerea inițială, bine ascunsă în inconștient, sau așa încât să se autosaboteze și să întâlnească persoane care să-i reamintească de acel prim moment dureros.

Fiecare dintre noi suntem fie dependenți și atașați peste măsură, fie evitanți și autosuficienți în relațiile prin care trecem de-a lungul vieții, fiindcă tindem să pendulăm între cele două extreme, ca și ăntre multe alte aspecte opuse , până la atingerea unui echilibru. Iar acest echilibru este idealul către care tinde fiecare dintre noi. Echilibrul presupune să recunoaștem față de noi înșine când anume avem nevoie de afecțiune și apropiere și în care dintre momente ne-am rezerva mai degrabă timp și spațiu pentru a fi cu noi înșine sau în compania anturajului, spre exemplu. Odată ce admitem aceste lucruri față de noi, le vom putea accepta și înțelege în egală măsură și la partenerii noștri, fără să mai cădem în plasa nesiguranței.

Te iubesc pur și simplu sau te iubesc pentru că...? Aceasta-i întrebarea!

Te-ai întrebat vreodată ce-i face pe oameni să-și spună „Te iubesc” într-o relație de cuplu? Probabil că da. Fie că te-ai întrebat, fie că nu, voi dezvolta acest subiect în continuare, cu scopul de a obține mai multă claritate asupra sa.

Ce anume se află în spatele unei asemenea afirmații cum este „Te iubesc”?

Unii oameni, indiferent de gen, o spun conștient și intenționat pentru a obține anumite beneficii. Ceilalți (de ce să ne dăm după coadă?) o spun tot pentru a obține beneficii, dar nu sunt conștienți de acest scop. Fiindcă dacă ar fi să ne uităm în jur la marea masă de oameni, putem observa tendința de a sta în interiorul unei relații de cuplu  într-o atitudine de lipsă, adică de cerere și de așteptări emise de la celălalt. În orice caz, tendința fiecăruia dintre noi, absolut firească de altfel, este de a sta în circumstanțele benefice pentru noi, adică cele care ne aduc beneficii. Nu-i nimic în neregulă aici. Este absolut natural să căutăm să avem pe lângă noi oameni cu care ne simțim bine.  Iar beneficiile sunt dintre cele mai diverse și inimaginabile. Spre exemplu, dacă eu sunt o fire mai liniștită, există șanse mari să caut să am lângă mine un om mai energic; dacă sunt o fire artistică, cu înclinații  înspre domeniile umaniste, este foarte probabil să primesc lângă mine un om din sfera științelor exacte și cu o predilecție spre suprasolicitarea emisferei stângi :), iar dacă sunt o fire mai agresivă, va fi un beneficiu pentru mine să am lângă mine o persoană mai conciliantă din fire.

Probabil că ați observat faptul că am ales trăsături complementare pentru cele pe care le căutăm la ceilalți în funcție de ce trăsături avem active în construcția personalității proprii. Complementaritatea este unul dintre principiile majore prin care oamenii se atrag și rămân împreună, deoarece dacă accept la mine o anumită trăsătură, inconștient voi căuta opusul acesteia, pentru a trăi o experiență completă a acelei trăsături. Iar relația de cuplu este aceea cu cea mai intensă dinamică de forțe între două ființe umane. Așadar, este foarte probabil să găsim oameni care sunt altfel decât noi, mai ales în cadrul acestui tip de relație. În ce privește asemănările, acestea sunt importante în măsura în care pertenerul deține aspecte ale personalității pe care le dorim sau pe care le identificăm și la noi.

Așadar, putem stabili că un tip de motivație care ne determină să simțim iubirea pentru celălalt, este cel extinsec. Acest tip de motivație se traduce mai degrabă prin „Am nevoie de tine” și mai puțin prin „te iubesc așa cum ești sau orice ar fi”, cum prea des auzim în jurul nostru. Acest lucru este perfect natural. Omul este o ființă socială și are nevoi relaționale care îi oferă impulsul de a le împlini sub o formă sau alta, mai ales dacă luăm în considerare nevoile afective frustrate în copilăria fragedă.

Bine și acum puteți întreba: „iubirea aceea necondiționată la ce se referă?”. Nu am pretenția să fi ajuns la acel stadiu al evoluției umane, însă motivația pentru această iubire este una de ordin intrinsec, ceea ce înseamnă că iubim de dragul sentimentului în sine care generează o mare cantitate de emoții pozitive înăuntrul nostru și că am ajuns deja în stadiul în care singurătatea nu ne mai sperie, căci am învățat că sintagma „nu pot trăi fără tine” este aplicabilă mai mult celor care cer și mai puțin celor care și-au luat puterea înapoi și au aflat prin experiență că se pot multe, indiferent dacă avem sau nu pe cineva alături. Departe de a promova autosuficiența, diferența constă în faptul că eu știu că pot, dar aleg să împart cu tine, fiindcă e mai frumos așa, iar iubirea presupune, pe lângă a dărui,  și a împărtăși, adică deține dimensiunea reciprocității.

 Iubire de unul singur nu există, acela este narcisism, care ascunde răni foarte adânci și o lipsă foarte mare de iubire de fapt. Iubirea există numai în relație cu alți semeni, iar dacă o simțim sau nu față de cineva anume, este de fapt o alegere personală, conștientă sau nu. Noi conținem capacitatea de a genera un asemenea sentiment, însă depinde înspre cine și ce îl îndreptăm. Ne putem alege să simțim iubire ca urmare a îndeplinirii unor condiții autoimpuse, așa cum putem alege să simțim iubire pur și simplu, pentru că se simte bine!

Bineînțeles, repet ideea că totul presupune un proces al devenirii a ceea ce suntem deja. Nu putem bate din palme și să ajungem să simțim iubirea pur și simplu. Iar cea mai bună metodă prin care devenim cu toții conștienți de ce putem este prin exepriență. Așadar, te invit să-ți asumi riscul și să „te arunci” în exeriența care ar putea fi iubirea!

Părinți supra-protectori - adulții conservatori de mai târziu

Ceea ce urmează să enunț și să detaliez în acest articol este o idee studiată empiric, prin proprie experiență, asumându-mi o probabilitate mare de subiectivism și proiecții. Cu toate acestea, cel puțin pentru mine personal, legătura pe care o realizez între cele două caracteristici - cea de părinte supra-protector și adultul conservator de mai târziu - are mult sens și există în multiple cazuri concrete.
Există o tendință a unor părinți de a-și proteja copiii, exercitând un control ridicat asupra acestora și intervenind cu tot felul de reguli și limite impuse în mare parte prin pedeapsă și constrângere, dintr-o anxietate proprie proiectată pe copil, care nu înțelege ce se întâmplă.
Unul dintre modurile în care un copil se poate adapta creativ la acest tip ce comportament din partea părintelui este prin a crede că el nu poate sau nu este în stare, lucru comunicat direct sau insuflat de către părinte, cu voie sau fără voie. Într-un asemenea caz copilului îi poate fi activat mecanismul retroflecției, prin care își inhibă tendința naturală de a acționa și de ase manifesta, păstrând toată acestă energie în interior. De asemenea, procrastinarea poate atinge cote mai înalte, dat fiind că acel copil consideră la nivel conștient sau inconștient că nu este în regulă să acționeze. De aici se pot dezvolta reale conflicte interioare, o stimă de sine scăzută, o luptă cu rușinea și un sentiment de inadecvare de la care un asemenea copil se poate deconecta, precum și un comportament adesea inconștient de autoagresare și autosabotaj.
Toate acestea vin la pachet, bineînțeles, cu o anxietate crescută, mai ales atunci când copilul este pus în fața noului și în situații în care este nevoit să acționeze și să ia decizii. Teama de necunoscut, de noutate poate duce la un grad destul de mare de conservatorism, mai ales pe măsură ce acel copil ajunge la perioada adultă unde va fi repetat și întărit deja aceste mecanisme de adaptare suficient de mult timp încât ele să fie bine fixate în construcția personalității sale.
Conservatorismul se poate defini prin rigiditatea și refuzul ieșirii dintr-un anumit nivel de confort al circumstanțelor de zi cu zi, în funcție de cât de crescut este nivelul anxietății resimțite. Luarea de decizii și inițiativa sunt inhibate, așa cum și creativitatea și imaginarea de soluții și noi posibilități are de suferit. De asemenea, anxietatea furnizează repetarea anumitor gânduri negative pe care persoana le crede și de care se teme. Ca atare, noul este perceput ca amenințător, dramatic sau chiar catastrofal.
Anxietatea este în bună parte preluată de la părinți, care au oferit un model în acest sens prin comportamentul de control exercitat asupra copilului.
Tendința de a controla se definește întocmai printr-o anxietate față de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă persoana în cauză nu ar interveni pentru schimbarea circumstanțelor după cum consideră că ar fi bine ca lucrurile să stea. Pentru unii părinți tentația de a controla proprii copii este foarte mare, întrucât au în fața lor o ființă neajutorată care depinde de ei pentru a supraviețui. Bineînțeles că este nevoie de un grad crescut de control în primii ani de viață ai copilului, când acesta nu știe să aibă grijă singur de satisfacerea nevoilor primare, însă dacă acest comportament este menținut copilul învață despre sine că nu poate singur și că cei mai mari, cei care reprezintă autoritatea, dețin controlul. El poate ajunge să fie abuzat cu ușurință de alți oameni și poate scoate în afara conștiinței faptul că în realitate este constrâns.
Ce se întâmplă când un om ajunge în perioada adultă cu o asemenea atitudine față de sine și cu mecanisme de adaptare creativă care nu îl mai servesc așa cum se întâmpla odată?
Să spunem că la un moment dat această persoană își întemeiază propria familie și schimbă circumstanțele, îndepărtându-se de părinți. Fiind în mijlocul unei noi situații de viață, se pot dezvolta tulburări precum atacurile de panică, depresia sau adicțiile. Toate acestea sunt definite de un atașament exagerat față de circumstanțele vechi și de o reticență mult crescută față de nou, care este asociat cu scenarii negative, ca atare avem de a face cu un conservatorism crescut.
Ce se poate face într-un asemenea caz?
Desigur că noi cu toții avem un anumit grad de atașament față de circumstanțele în care ne aflăm. Există aspecte ale vieții noastre actuale care ne plac sau la care nu am renunța cel puțin deocamdată. Odată ce dispar din viețile noastre situații, oameni, locuri, obiceiuri de care ne-am atașat, este firesc să simțim un anumit grad de anxietate, ca răspuns adaptativ la noul mediu.
Cu toate acestea, dacă această anxietate începe să afecteze în plan personal, în planul interrelaționării și în relația cu noi înșine, atunci este nevoie să tragem un semnal de alarmă și să ne mobilizăm energia în a găsi soluții.
Una dintre soluțiile cele mai la îndemână este împărtășirea trăirilor cu un prieten sau, și mai bine, cu o persoană avizată, precum un psiholog sau psihoterapeut. Întotdeauna avem nevoie de sprijinul unor oameni pe care să-i simțim aproape și care să ne înțeleagă și să ne însoțească atunci când ne aflăm într-un proces de vindecare. A face lucruri noi importante de unul singur este un comportament generator de stres. Orice este important merită împărtășit cu oamenii importanți și suportivi.
Apoi, împreună cu o asemenea persoană, putem identifica ce anume se poate îmbunătăți în viețile noastre. Cel mai adesea gândurile și emoțiile asociate, precum și atitudinea generală față de noi înșine sunt principalele cauze ale comportamentelor toxice. De aceea este nevoie de o atenție sporită în fiecare zi către propria persoană. Inițial observarea propriilor gânduri, emoții și comportamente pentru o vreme, produce revelații dintre cele mai uimitoare. Această perioadă diferă în funcție de disponibilitatea și flexibilitatea fiecăruia. Nu există o perioadă ideală în care putem face anumite schimbări. Apoi, în urma conștientizărilor, vom alege cu mult mai multă naturalețe să procedăm altfel, ajutându-ne și de ceea ce ne spunem nouă înșine în fiecare zi, fiindcă am văzut deja efectele negative ale unora dintre gânduri, emoții sau comportamente. Sigur că la început este dificilă ruperea unui tipar vechi și întărit de ani de zile, și este firesc să fie așa, însă totul este un proces și se va sedimenta și va deveni din ce în ce mai ușor în perioada potrivită pentru fiecare.
Ceea ce sugerez aici este că avem nevoie de multă înțelegere și multă răbdare cu noi înșine. Fiindcă oricine altcineva care ar fi trăit în mediile în care noi am fost, este foarte probabil să se fi dezvoltat într-un mod foarte similar. Acest proces este mai lung sau mai scurt, iar noi îl putem încuraja făcând ceea ce ține de noi.
Abia în urma unor astfel de conștientizări importante și în urma unor modificări ce apar natural la un moment dat, putem spune că suntem pregătiți să educăm copiii într-un mod mai sănătos și mai constructiv, așa încât potențialul lor să fie activat la maxim, iar ei să se dezvolte în mod natural și armonios.
Așadar, consider că numărul mare de limite precum și libertatea exagerată acordată unui copil sunt două extreme între care numeroase familii pendulează în prezent, iar conștientizarea locului în care fiecare află acum este cheia pentru a  porni pe calea atingerii unui echilibru mult așteptat.

Uită tot ce ți s-a spus până acum că trebuie!

...Și verifică mai întâi cu tine însuți!

De câte ori pe zi ți se întâmplă să auzi cuvântul „trebuie”? Sunt sigură că de multe ori. E pe buzele tuturor, ba, mai mult, ți-l spui și tu ție de câteva ori pe zi. Că aceasta-i societatea care ne-a molipsit pe toți, fie că am vrut, fie că nu.
Ai auzit acest cuvânt încă din fragedă pruncie, când mama și tata nu mai conteneau să-ți spună că „așa se face”, că „așa am zis eu”, că „ia uite, al lui Cutare ce frumos se poartă!” și tot așa. Cred că știți textele. Toate acestea, repetându-se de suficiente ori, ne-au determinat să ne adaptăm așa încât să scăpăm de critici, certuri și să-i mulțumim pe ai noștri prețioși părinți. Căci da, într-adevăr, fie că ne place să recunoaștem sau nu, părinții noștri rămân cele mai importante figuri, încă de la începutul vieții și până în prezent și așa vor și rămâne.
Așadar, învățăm noi comportamente conforme cu regulile impuse, „pentru că trebuie”. Apoi plecăm în lume și dăm de alte figuri de autoritate, precum dascălii și, nu în ultimul rând, ceea ce ne parvine pe calea mass-media. Astfel ajungem să ne formăm în minte reprezentarea unui tipar, a unui etalon. Iar noi, fiind imperfecți și plini de defecte (că doar așa ni s-a repetat de când ne știm), ne străduim cam toată viața să corespundem acelui tipar creat în mințile noastre. Mai mult de atât, această străduință ne este întărită și încurajată iar și iar. Aflăm mereu despre oameni celebri, formatori de opinie, cei care se ocupă cu dezvoltarea personală, cei care se ocupă de spiritualitate sau alte persoane cunoscute care formulează opinii. Suntem încurajați să-i investim cu încredere pe acești oameni, ca urmare a popularității lor și a mesajelor repetitive care ajung la noi și în care ei sunt pomeniți, mai cu un citat, mai cu o carte, mai cu o prelegere, conferință și așa mai departe.
Deși este adevărat că aceste mesaje pot fi minunate inspirații și ne pot declanșa motivația pentru a merge mai departe sau pentru a lua o decizie importantă, ele, la nivel subliminal, ne inspiră următoarele: „Nu ești suficient de bun!”; „Mai încearcă!”; „Nu te lăsa!”; „Grăbește-te!”. Iar dacă stăm să ne gândim puțin, exact această atitudine este dorită din partea noastră de către societate. Căci toate acestea se traduc prin efort, efort și iar efort și graba de a ajunge undeva. Unde? Nu se știe. Însă fără efort, fără oameni motivați, fără oameni ambițioși și orientați către acțiune, societatea s-ar destrăma.
De câte ori nu ai auzit sau citit despre tot felul de descrieri de genul: „Un om de succes este unul care nu se lasă bătut niciodată!”, sau „Un om care iubește uită de sine și sacrifică totul pentru cei dragi.”, sau  articole de genul „5, 7, 9 semne că ești evoluat spiritual” (?!?)
Sigur că motivația este bună, sigur că ambiția este bună, așa cum și acțiunea în sine este bună. Compromisul este bun, suferința este bună. Toate sunt bune. Contează doar în ce direcție și către ce scop sunt îndreptate. Dacă toate acestea îți sunt declanșate ca urmare a gândului că nu ești bun, că locul tău nu e aici, că trebuie să te grăbești să ajungi acolo unde trebuie să fii, ei bine, află că e cazul să te oprești.
Oprește-te! Pune pauză gândurilor, acțiunilor, sentimentelor și emoțiilor și tuturor activităților în care ești angrenat chiar acum. E nevoie de curaj pentru asta. Adună puțin curaj și oprește-te. Iar în această liniște nou creată întreabă-te și permite răspunsului să ajungă la tine: „Eu ce vreau de fapt? Dar eu ce-mi doresc cu adevărat? Ce simt? De ce am nevoie? Oare ce e cu adevărat relevant pentru mine și ce contează de fapt mai mult pentru ceilalți, iar eu încerc să le fac pe plac?” Întreabă-te și răspunde-ți cu curaj cu primele gânduri apărute care sunt însoțite de emoții și senzații ce vin dinspre burtă și care sunt cele mai sincere. Încetează să te mai minți și să găsești pretexte pentru care gândești, simți sau faci într-un anumit fel.
Acum nu mai ești copil. Acum poți discerne pentru tine însuți sau însăți. Singura persoană care te constrânge și care pune presiune pe tine ești chiar tu. Și tot tu alegi când să alungi toată presiunea asta.
Acceptă stadiul în care te afli acum. Calea pe care tu o urmezi este absolut incomparabilă cu calea pe care o urmează un altul. Iar ceea ce funcționează pentru un altul pentru tine este posibil să nu funcționeze. Și, te rog, nu te minți, ținând cont de statistici și probabilități, căci se pare că nici viața nu ține cont de ele. În fiecare zi, de mai multe ori pe zi au loc evenimente a căror probabilitate era altfel redusă. Statistic vorbind, oamenii cu un trai decent sunt printre cei mai puțini de pe această planetă. Conform statisticii, ar trebui să-i întâlnim arareori. Și cu toate astea, trăim între ei și facem parte din această categorie. Fiindcă stăm lângă cei cu care rezonăm, cu care ne potrivim. Ei ne caută pe noi, iar noi îi căutăm pe ei. Așadar, fă-ți un bine ție și, indirect, grupului tău de oameni cu care te înconjori și ascultă-te mai des. Dezvoltă acea înțelegere și răbdare pentru ființa care ești acum, căci dintre toți oamenii, tu deții toate datele vieții tale. Tu știi cel mai bine cum te-ai simțit, cum ai gândit și cum ai ajuns să acționezi într-un anumit sens.
Relaxează-te și permite-ți „luxul” de a ține cont de nevoile tale și învață astfel că viața are și acea fațetă colorată despre care vorbesc toți cei pozitivi și care ție-ți lipsea. Și lasă totul să vină în ritmul tău. Învață să înțelegi de ce a fost nevoie să treci prin anumite stări în anumite perioade ale vieții tale. Ascultă-te și mai lasă de-o parte responsabilități care nu sunt ale tale. Inițial îți va fi dificil, însă dacă perseverezi în această direcție, îți va fi din ce în ce mai simplu, pe măsură ce-ți dai voie să experimentezi.
Iar dacă cineva îți va mai spune vreodată că e bine așa sau altfel și nu este și experiența ta, îi poți spune cu zâmbetul pe buze: „E posibil să fie cum spui tu, însă eu nu am aflat asta deocamdată sau experiența mea e diferită.”
Și ține minte asta: doar pentru simplul fapt că ești o ființă umană, meriți respect și meriți să te respecți și să ții cont de tine! Nu-i nimic greșit, ci este natural, iar lucrurile se leagă și ne reușesc atunci când le urmăm cursul natural.

Cu mult drag,
Ruxandra

Dacă are formă de om, nu înseamnă că s-a desăvârșit!

... Sau despre așteptări, bată-le vina!

De ce au oamenii așteptări de la alți oameni? Se pare că există tendința ca implicarea emoțională să fie direct proporțională cu așteptările. Cu toate astea, emitem așteptări și pretenții și de la cei mai puțin familiari, cum ar fi oamenii din autobuz, casierița acră de la ghișeu, domnul care tocmai a încălcat regula nescrisă a cozii și a luat-o înainte și tot așa. Ne deranjează și ne irită, ba chiar uneori ne înfurie acest gen de comportamente.
Lăsând la o parte discuția, sper că edificatoare, din articolele precedente, cum că ce te deranjează la celălalt conții și tu, mai există totuși anumite aspecte legate de aceste reacții de indignare la comportamentele celor din jur.
Unul dintre aceste aspecte este faptul că aleg să-mi imaginez, conștient sau nu, că ceea ce eu am învățat până la această vârstă a învățat și celălalt. Ca și când viața ar avea loc după un anumit algoritm. Acest tip de gândire este caracteristic tendinței minții către liniaritate. Dacă eu sunt așa, extrapolez și îmi imaginez și ajung să cred că și tu ești la fel, căci dacă ai fi altfel, cum ar fi? Păi nu știu, iar asta îmi provoacă anxietate, fiindcă îmi este teamă de necunoscut și îmi place confortul tiparului meu de gândire. Așadar, eu, cunoscându-mă pe mine cât de cât și cunoscând lumea prin experiența subiectivă, ajung  să creez scheme mentale în conformitate cu cunoașterea mea și să le aplic exteriorului. Cu cât sunt mai atașat de aceste scheme mentale, cu atât va fi mai înfricoșător pentru mine să renunț la ele. Deci, dacă eu am pretenția despre mine că nu procedez într-un anumit fel, voi avea aceeași pretenție și de la tine.
Un alt aspect destul de provocator este mitul perfecțiunii. Avem o teamă viscerală de greșeală. De aceea ar fi periculos să recunoaștem că greșim, deoarece am fost obișnuiți să fim criticați și pedepsiți pentru asta. Acesta a fost modul în care am fost crescuți și educați. Să sperăm că treptat această manieră va deveni din ce în ce mai difuză, până când va dispărea. Mulți dintre noi am ales, ca atare, să scoatem din sfera conștiinței varianta în care noi am greși sau amintirile ce conțin greșeli pe care le-am făcut. Până și la cuvântul „greșeală” în sine mi se strânge stomacul... Și astfel alegem să ne apărăm. „Nu, nu am greșit! Am vrut să fac asta!” :) „Ca tine e greșit!” Iar aici se poate observa proiecția. Dacă eu reprim ideea de greșeală a mea, voi vedea greșeli în jur. Voi avea pretenția ca oamenii să îmi corespundă, mă voi crede mai bun sau mai bună decât ei și le voi observa și contesta și cea mai fină mișcare mai în lateral. Cu cât ai fost criticat și pedepsit mai mult în copilărie pentru „greșelile” tale, cu atât mai mult vei continua cu această atitudine în viața ta, deoarece comportamentele părinților și mesajele lor pentru noi se înghit nemestecate și operează ca forțe inconștiente. Sunt sigură cu nu o dată ai remarcat că „ai sunat” ca mama sau ca tata și te-ai mirat de cum se poate una ca asta.
Partea mai incomodă este că de fapt acea parte din mine care a introiectat sau care a preluat mesajele figurilor semnificative condamnă și inhibă partea din mine care vrea să încerce, să-și asume riscuri, să fie creativă! Fiindcă risc să greșesc! Iar undeva în fundal rulează amintirea durerii resimțite la auzirea cuvintelor părinților și astfel ar fi o adevărată dramă să admit că greșesc. Chiar dacă mama sau tata nu mai sunt aici să mă taxeze, am învățat de la ei să o fac eu față de mine.
Însă dacă ar fi să ne gândim că maniera prin care un copil cunoaște lumea este prin încercare și eroare, mă întreb oare cam cât de mult ne-am închis la posibilitatea explorării de noi teritorii, ca urmare a acestei tendințe?

Oare am putea simți totuși recunoștință pentru așteptările noastre? Se spune că totul în viață are un rost și că nimic nu este întâmplător. Cum anume pot să întorc așteptările în avantajul meu?

În primul rând a avea așteptări de la noi înșine ne determină să evoluăm, să creștem. Tendința de a fi mai bun se poate manifesta ca așteptări, deși este o formă destul de toxică de atitudine îndreptată spre sine, însă poate avea un rezultat sănătos. Acest lucru se traduce prin faptul că aleg să mă comport ca cea mai bună versiunea a mea.

Mai mult, așteptările atât față de mine, cât și față de ceilalți îmi arată ce anume nu accept la mine și ce anume pot îmbunătăți. Căci, așa cum tot auzim - și este adevărat - exteriorul ne este oglindă. Dacă ceva anume nu îmi place sau dacă resping o anumită trăsătură, acțiune, fel de a fi, este cazul să mă întorc în interior și să realizez o introspecție. Ce parte din mine nu acceptă asta? Oare în ce măsură mă reprezintă ceea ce am observat la celălalt? Ca atare, ele au și o parte constructivă, atâta timp cât știm cu să ne poziționăm față de ele. Dacă subiectul este prea delicat și avem tendința de a fugi, poate că ar fi bine să ne consultăm cu viziunea imparțială a unui psihoterapeut, dat fiind că oricum totul are loc în ritmul nostru propriu.

Așadar, vin cu un semnal de alarmă care spune așa: nimic în viață nu este cu adevărat constant, iar oamenii sunt printre cele mai inconstante variabile din exterior. Fiecare își învață lecțiile atunci când îi vine rândul, iar maturitatea emoțională este independentă de vârsta fizică.
Însă ce este cu adevărat important pentru propria dezvoltare este să ajungi să dezvolți un grad suficient de mare de înțelegere și răbdare îndreptate spre sine, iar acest lucru se dobândește nu numai odată cu experiența, ci și odată cu conștiența și prezența în propria viață. Și numai astfel vei ajunge negreșit să cooperezi armonios cu cei din jur.

Tu te superi pe ce sau pe cine nu poți controla?

Să ne imaginăm o situație dată: Cutare, prieten bun de-al meu, s-a gândit că e bine dacă îmi divulgă un secret și vorbește despre mine nu tocmai de foarte bine, cu ale persoane care mă cunosc, fără ca eu să fiu prezentă. Cum m-am simțit? Cine ghicește? Foarte rău, evident.
Încă una: X a ales să nu-mi urmeze sfatul legat de o situație din viața ei, făcându-mă să mă simt prost pentru că nu mi-a luat cuvintele în considerare.
Încă una: Un prieten de-al meu, fie el Y, mă privește ironic în timp ce îi povestesc ce mi-a făcut Cutare, din exemplul precedent. Îl bufnește râsul și alege varianta directă: „Păi dacă ești bleagă și ai încredere în toată lumea! Cum poți să fii așa naivă?” Și râde. Iar eu mă simt brusc rușinată, iar furia îndreptată spre mine începe să înflorească în stomacul meu care se strânge dureros.
Și ultima: O cunoștință de-ale mele avea să-mi dea o sumă de bani cu care rămăsese datoare și s-a gândit să dispară și să nu mi-i mai înapoieze. După câteva încercări eșuate de a lua legătura, am renunțat, cu un gust amar și întrebându-mă de ce.

Cu siguranță că găsiți acest gen de exemple în propriile vieți. Cele de mai sus sunt inspirate din fapte reale cu care m-am întâlnit eu sau oameni apropiați mie. Sunt situații comune. Sigur că ne întrebăm de ce. Sigur că dezvoltăm pe moment emoții negative și dispoziție proastă. Este o reacție cât se poate de firească și e nevoie să o lăsăm să se proceseze, adică să treacă fără să încercăm să o înnăbușim.
Bun, avem deci starea în care ne aflăm. Și de aici încolo ce pot să fac sau e ceva de făcut?
Sunt mai multe variante posibile pe care noi, oamenii, le alegem conștient sau nu. Una dintre ele este dramatizarea. Cum a putut să mi se întâmple tocmai mie una ca asta, iar ala e un măgar! Și îmi stric astfel o zi sau două, după caz. Să ne înțelegem, întotdeauna celălalt poartă toată responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat. :)
O altă variantă pe care o putem avea în vedere și care este aplicată mai rar, întrucât necesită să fii prezent în viața ta din acel moment și să cântărești variantele posibile, este următoarea și presupune câțiva pași:
- Mă întreb în ce fel am contribuit eu la această situație și ce aș putea îmbunătăți;
- Realizez că faptul este consumat și că gândurile de genul „aș sau ar fi putut să...” sunt total irelevante acum;
- Realizez că jumătate din situație este creată de o altă persoană, ca atare nu pot controla jumătate dintre circumstanțele în care mă aflu sau comportamentele oamenilor față de mine. Auch!
- Aleg să mă simt recunoscător sau recunoscătoare pentru această experiență, fiind una din care am învățat câte ceva și deci, din care m-am cunoscut pe mine mai bine, sperând ca data viitoare să am suficientă prezență încât să scot ce e mai bun și de acolo.

Dacă ar fi să dezvoltăm aceste puncte enumerate pe scurt, ele s-ar traduce în felul următor:
- Îmi asum responsabilitatea pentru felul în care am contribuit la această situație. Știți vorba ceea, „adevărul se află întotdeauna la mijloc”? Ei bine, asta înseamnă că eu contribui cu 50% la crearea situației, iar tu, la rândul tău, cu încă 50%. Asta înseamnă că împreună contribuim cu gânduri, emoții și atitudini și comportamente despre celălalt, despre situație și, nu în ultimul rând, despre mine însămi sau însumi. Așadar, întrebarea se pune: din ce se compun cei 50% ai mei? Acest gen de abordare reduce semnificativ rata proiecțiilor și transferurilor pe paravanul care este celălalt sau vremea, după caz. Știți că în multe situații responsabilă este vremea. A fost urât afară și deh... :)
- În ce măsură crezi că mai este sănătos sau relevant să regreți? Este ok și constructiv să realizezi ce ai fi putut să faci așa încât să știi pentru data viitoare, însă emoția asociată cu acest gând nu ar trebui să fie tristețea. Atât ai știut atunci, atât a știut și celălalt. Așa a fost situația, de așa natură încât să rezulte ceea ce a rezultat. Fiindcă, să-ți spun un secret, dacă s-ar fi putut întâmpla altfel, cu siguranță se întâmpla. Întotdeauna se întâmplă ceea trebuie să se întâmple. Încă o dată, dacă trebuia să se întâmple altceva, atunci acel ceva ar fi avut loc. Așa că dă-ți o pauză bine meritată de la resentimente față de tine sau celălalt. Nici el nu a știut mai bine. Învață să lași amintirea să plece, căci atașamentul de aceasta nu o va mai aduce oricum înapoi pentru corecturi finale.
- Din nou, dacă ne întoarcem la zicala „adevărul este întotdeauna la mijloc”, realizăm că nu pot controla o grămadă de variabile din jurul meu. Nu pot controla reacția celuilalt, dacă plouă sau dacă e soare, dacă trece o mașină cu roata prin baltă și mă stropește sau dacă mi se fură portofelul. Nu pot controla intențiile celor din jur și nici când mor oamenii și cu atât mai puțin felul în care a fost construită o persoană. Este o iluzie să crezi că poți modifica tu comportamentul lui X. Nu, X se va schimba atunci când îi vine rândul și nu neapărat ca urmare a indicațiilor sau criticilor tale.
Ce pot controla în schimb, este ce anume aleg eu să fac cu toate astea. Pot să mă supăr, să bat din picioare, să mă revolt. E ok. Așa cum pot alege să scot tot ce-i mai bun dintr-o experiență, indiferent despre ce ar fi ea. Le pot face în ordinea asta și tot ok este.
Ce înseamnă ce e mai bun dintr-o situație dată? Înseamnă că acea situație a apărut tocmai pentru că este relevantă pentru tine și dezvoltarea ta ca om. O să-ți spun ceva șocant: NIMIC NU E CU ADEVĂRAT NEDREPT PE LUMEA ASTA. Pentru că întotdeauna te alegi cu ceva bun de pe urma experiențelor tale. Ai nevoie doar de puțină detașare și de punere în balanță. Ai să vezi că ai întotdeauna de câștigat câte ceva, indiferent de cât de rea ar fi fost experiența. În loc să privești experiențele ca fiind rele, le poți privi ca pe niște provocări binevenite de a-ți arăta tu ție de ce ești în stare. Poți fi în stare de ceva bun sau de ceva mai puțin bun. Alegerea îți aparține. În plus, tu alegi și limitele pe care le impui în exterior.
- Și ar mai fi atitudinea de recunoștință. Păi dacă tot am câștigat câte ceva, aș putea la fel de bine să mă simt bucuros sau bucuroasă pentru câștigul meu. Sigur că acesta ar fi ultimul pas, deoarece este foarte important să procesăm experiența respectivă. Există un cântec care spune „it's ok not to be ok”. Împacă-te cu tine și cu sentimentele tale. Dă-ți voie să simți orice ai simți, respiră adânc, lasă-te în pace și ai răbdare cu tine. Tot ce ți se întâmplă este uman. Ești om și ar fi bine să te împaci cu asta. După un timp mai lung sau mai scurt vei vedea că „dracul nu a fost chiar atât de negru”. :) Și-ți poți da voie să te simți împăcat și recunoscător, căci orice ar fi și cu orice te-ai întâlni, toate vin ca să-ți arate cine ești, ce poți, ce nu poți, ce accepți, ce nu accepți și de ce, precum și modul în care poți alege ca lucrurile să stea de acum înainte.
Tu ești la butoanele vieții tale în permanență. Iar dacă o situație e neplăcută, poți foarte frumos să o faci să fie mai ușoară, căci întotdeauna ai de câștigat și, îți place să auzi sau nu, nu putem controla tot, dar putem alege în ce fel ne interpretăm experiențele.
Așadar, de ce să fie rău, când poate să fie bine? De ce să trăim urât, când avem întotdeauna frumosul la îndemână?

Acționează și nu te da bătut niciodată! Chiar așa să fie oare?

Hai să abordez un subiect delicat și ușor controversat, cred: accentul pus de către societate pe inițiativă, acțiune și tenacitatea dusă până în pânzele albe.
Oare cât de indispensabilă este de fapt această atitudine în raport cu viața de zi cu zi?
Cu toții cred că observăm multitudinea de citate motivaționale cu care draga noastră rețea de socializare este împânzită. Nu te da bătut, nu renunța niciodată, acționează acum, fă ceva și, mai ales, acțiunile definesc cine ești. Sigur că este necesar și uneori inevitabil să luăm decizia și să acționăm într-o anumită direcție.
Însă te-ai gândit vreodată la faptul că acțiunea face parte din cursul natural și firesc al lucrurilor? Oricum ar fi, oricât de delăsător ți s-ar părea că ești, decizi și alegi și acționezi în fiecare clipă. Oare acțiunea trebuie să îmbrace de fiecare dată această haină a efortului și a luptei, a ceva ce-ți inspiră mai degrabă artificialitate și forțare și mai puțin firesc?
Știați că doar 9% dintre noi sunt oameni care sunt orientați cu precădere spre inițiativă și cu o abordare mai agresivă asupra vieții? Probabil că nu, însă așa spun studii referitoare la temperament, adică la trăsăturile cu care ne naștem, cele pe care le moștenim genetic. Și cu toate acestea societatea promovează acest gen de comportament și ne împinge cumva de la spate către luptă și iar luptă.
Oare viața chiar ne este dată pentru a ne lupta? În ce măsură crezi că te poți bucura de o asemenea viață? Chiar ești ferm convins că dacă uneori mai lași lucrurile să vină și de la sine, viața ta va lua o turnură nedorită? Bineînțeles, depinde de ce anume îți dorești. Însă ți-ai pus problema costurilor? Ai pus în balanță cât de mult merită să te zbați pentru ceva, dacă ar fi să te coste sănătatea, spre exemplu? Pentru că de fapt cu asta plătim acest gen de abordare asupra vieții, cu sănătatea. Aleargă și zbate-te și câștigă-ți pâinea și, în cel mai bun caz, îndeplinește-ți ici, colo, câte un vis.
Păi dragilor, dacă este nevoie să ne zbatem pentru traiul de fiecare zi, oare cât ar fi nevoie să luptăm pentru visele noastre?
Dar dacă ți-aș spune că mai există o cale? Că e mai ușor decât crezi și că FUNCȚIONEAZĂ? Sună ca și când m-aș pregăti să fac reclamă vreunui produs minune. Ar fi simplu, nu-i așa? Însă din păcate sau din fericire, produsul minune, miraculos de-a dreptul nu este altceva decât propria-ți minte. Ceea ce îți spui în fiecare zi, dinainte să deschizi ochii și până la ultimul gând dinainte să adormi seara. Se spune că mintea poate fi un stăpân teribil, dar un servitor minunat. Mintea noastră este o monedă cu două fațete, depinde de noi cu care dintre acestea operăm mai des.

Ei bine, ca să te scap de suspans, „pilula” minune pe care ți-o propun se numește ABANDON. Da, ai citit bine. Probabil că ești deja consternat și indignat de îndrăzneala mea. Abandon?!? Cine are timp să se abandoneze? E un lux uriaș! Că dacă eu nu țin lucrurile sub control și nu fac asta și nu o dreg pe cealaltă, o să cadă casa pe mine, iar copiii o să-mi moară de foame și soțul o să mă părăsească, reproșându-mi că sunt o leneșă, iar la serviciu totul s-ar transforma în haos fără contribuția mea prețioasă! Măi, să fie!
Să reconsiderăm... Ai mai auzit până acum de expresia „delegare de responsabilități”? Cum ar fi dacă ți-aș spune că nu-i nevoie să fii singurul pilon pe care se susține lumea ta? Cum ar fi dacă ți-aș spune că nu-i nevoie să fii singur sau singură și să faci față numai în intimitatea gândurilor și trăirilor tale acestei lumi? Să-ți aduc aminte ceva. Poate că ți se va părea incomod, însă... lumea există și funcționează de mii și mii de ani înainte ca tu să te naști și va funcționa și după ce tu nu vei mai fi, indiferent de nivelul durerii pe care o va pricinui dispariția ta celor din jur. Oamenii, oricât de dependenți ar fi, au o putere creatoare extraordinară, care-i ajută să se adapteze la orice fel de circumstanțe.
Să te mai amărăsc puțin? Singura persoană care întreține acest comportament ești tu. Vestea bună: singura persoană care îl poate destructura și restructura, tot tu ești.
Inițiativa exagerată, acțiunea chiar și atunci când nu-i neapărată nevoie, precum și controlul, căci despre el este vorba de fapt, sunt comportamente toxice care nu fac altceva decât să alimenteze un stil de viață toxic pentru propria-ți bunăstare psihică.
Să ne înțelegem, cu siguranță că aceste mecanisme de adaptare creativă la circumstanțele din jurul tău ți-au fost mai mult decât utile la un moment dat. E nevoie să le recunoaștem utilitatea în momentele în care avem nevoie de ajutorul lor. Sigur că este nevoie să luăm inițiativa, atunci când putem contribui cu idei bune, când vrem să facem ceva ce ne place, când vrem compania unor oameni. A nu acționa înseamnă a sta în poziția de victimă, înseamnă delăsare. La extrem, înseamnă depresie. Așa cum și a acționa prea mult înseamnă a sta în poziția de salvator. A acționa prea mult se traduce fie prin a face lucruri în locul celorlalți, fără ca ei să-ți fi cerut asta, fie dintr-o teamă de a sta liniștit, cauzată de fuga de tine însuți.Termenul de specialitate se numește deflecție. Dacă stau locului, iau contact cu durerile pe care mă tot străduiesc să le îngrop, iar ele, nesuferitele, tot ies. După ce că mi-e greu că le am, hai să-mi fac situația și mai neplăcută, făcând ceva, orice, chiar dacă îmi pare nefiresc.
Pe mulți dintre noi ne sperie ideea de a sta în liniște când și când, lăsând lumea să-și urmeze cursul și fără contribuția noastră. Cum adică, dacă eu nu mă duc între ei să arăt ce pot face, e ca și când nu aș exista. Cine sunt eu fără validarea celor din jur? Dar bateriile cum ți le încarci? Mai ai energie să te bucuri de ce ai realizat după ce ți-ai epuizat și ultima fărâmă?
Să-ți vând un pont, fiindcă sunt încăpățânată: bateriile se încarcă în momente cheie din timpul zilei, în care îți oferi timp și spațiu numai pentru tine. Te-ai simți ca un om egoist, este? Foarte bine! Egoismul în doze echilibrate este chiar recomandat!
Și, ca să închei cu câteva cuvinte care să-ți dea de gândit pe mai departe, psihicul ființei umane funcționează pe trei paliere: rațiune (cogniție), simțire (afectivitate) și acțiune (comportament). Așa că dacă mai auzi sau mai citești pe undeva că acțiunile definesc cine ești, adu-ți aminte că mai ai o gândire creatoare, o simțire la fel de creatoare și că, abia apoi acestea două îți determină felul în care acționezi. Și mai mult de atât, ești Cineva și exiști cu tot atâta intensitate și în liniștea și intimitatea spațiului pe care ți-l rezervi doar pentru tine însuți.
Și ca să te scap de dubii, aici nu favorizez vreuna dintre părți, căci ambele sunt importante, atât a te lăsa, cât și a acționa. Cheia este să învățăm să le folosim corect și cu măsură pe ambele, cu scopul găsirii unui echilibru mult așteptat. Iar măsura în care tăiem dintr-o parte și mai punem în cealaltă depinde de modul fiecăruia de a-și trăi propria existență, și așa destul de efemeră. Cum ar fi să mai trăim și frumos?

Despre asumare, acceptare, oglinzi si alte "medicamente" amare

Hai să vedem... Cine de ce se plânge și cine de ce sau de cine nu se simte mulțumit?
De ce să-i mințim pe ceilalți și, mai ales, pe noi înșine? Cu toții avem aspecte ale vieții curente de care nu suntem mulțumiți, cărora le-am aduce cu plăcere modificări. Unii acționează aproape imediat cum realizează că situația se poate îmbunătăți și când realizează și în ce fel s-ar putea întâmpla. Cred că parte din această categorie de oameni facem cu toții. Doar că depinde de cât de ușor ne e să schimbăm un anumit aspect sau... un anumit om. :)
Tot cu toții facem parte și din categoria aceea în care oamenii se complac și trăiesc într-un anumit confort psihologic timp de o perioadă în care poate că ar fi fost irelevant sau nesănătos să mai rămână. Și totuși, au rămas. Din nou, toți ne încadrăm aici, în funcție de cât de greu ne este de data asta, să schimbăm lumea exterioară sau, pur și simplu, locul.
Uneori schimbăm locul și circumstanțele cu ușurință, dând dovadă de inconsecvență, intoleranță și imaturitate față de vechi, de obișnuit. Alteori, deși era necesar încă de acum ceva timp, rămânem unde nu mai simțim că aparținem, anihilând până și acest sentiment de neapartenență, de teama unui necunoscut, tot din imaturitate, intoleranță și inconsecvență, doar că de data asta față de nou.
Vezi tu, n-am pretenția că aș fi ajuns să transcend aceste lecții, însă un lucru mi-e clar: totul este mult prea relativ pentru a fi încadrat în acceptabil/inacceptabil, bine/rău, se cade/nu se cade, rușinos/de bun augur. Dacă dai dovadă de acceptarea a ceva sau a cuiva, cu siguranță există ceva sau cineva în jurul tău față de care dai dovadă de mai puțină acceptare. Întotdeauna există reversul medaliei. Ți se pare că tu ești un grozav care nu și-a înșelat niciodată iubita, spre exemplu, și-ți permiți să fii moralist și să-i desființezi cel puțin la tine în gând pe cei care au trecut prin această experiență? Guess what: cel puțin o dată în viață ai ales să minți riscând să te coste importante beneficii în relația cu cineva. Să-ți mai dau o veste proastă: mai devreme sau mai târziu te vei afla în situația celui care înșeală. Doar așa, de dragul ironiei sorții, care te iubește prea mult ca să te lase în ignoranță.
Alt aspect: acuzi pe cineva de imaturitate, ca și când tu deja te pregătești să mori, căci ai absolvit școala vieții cu zece pe linie și nu mai e nimic nou de învățat pentru tine pe aici. Din nou, e relativ. Acolo unde cineva este matur și înțelept, altcineva încă nu a aflat despre ce este vorba. Și nu depinde de vârsta fizică. Există adolescenți care cunosc lucruri elementare de conduită și atitudine sănătoasă pe care unii oameni la cincizeci și ceva de ani nu le-au integrat. Exemplu: ai întâlnit vreodată vreun bătrân ursuz, răutăcios, care scuipă pe stradă și are o atitudine cel puțin blazată și zeflemitoare față de această existență? Înclin să cred că da, ai întâlnit. Dar un tânăr de douăzeci și ceva de ani respectuos, manierat și cu o atitudine elegantă în general față de cei din jur, ai întâlnit? Probabil mai rar, dar cu siguranță da. Dacă mă vei contrazice, probabil deții un tipar psihologic ce-ți permite să vezi altceva, ceea ce este o iluzie. Există, te asigur, și unii și alții. Poate mi-ai putea argumenta că după o viață întreagă de încercări, bietului om bătrân nu-i mai arde să râdă sau să dea doi bani pe unde scuipă... Ei bine, lasă-mă să-ți spun că există și bătrâni zâmbitori, glumeți, împliniți și mulțumiți în general cu existența pe care au dus-o. Fiindcă, durul adevăr e că, oricâte scuze ne-am găsi, tot de noi depinde ce atitudine avem față de ce ne oferă viața și cum știm să ne folosim de experiențe în avantajul nostru.
Deci, după cum  spuneam, și nu spun nimic nou, totul e relativ. Așadar, plecând de la acest adevăr elementar și atât de ignorat, îți mai permiți să judeci sau să arunci responsabilitatea în cârca altcuiva, crezând că nu prea ai ce să faci? De unde atâta credință că argumentele contra pe care ți le tot aduci vis-a-vis de o situație nouă, dar utilă de altfel pentru tine, ar fi absolut valide? De unde atâta credință că invariabil ai dreptate? Și dacă nu ai, cum te-ar face să te simți? Rău, este? A apărut o fisură în bula de săpun cu care te înconjori și pe care o țeși cu ce-ți convine.
Mai mult de atât, eu cred că e mai ușor decât am putea crede să încercăm să-i înțelegem situația celuilalt, în loc să îl desființăm. Se numește empatie, adică a te pune în locul celuilalt, a-i încălța pantofii de o mărime unică, i se potrivesc doar lui. Adică să vezi cum s-a ajuns acolo, ce a ales omul ăla până atunci, conștient sau nu, de a ajuns în situația actuală, cu un comportament de un anumit fel (dezirabil sau nu). Și până la urmă, cine suntem noi să ne exprimăm opiniile cu atâta ușurință despre viețile celorlalți? Vorba ceea, deschide gura doar dacă ai ceva frumos de spus. Tiparele întărite de-a lungul anilor determină că acest lucru este greu de realizat și că presupune un proces. Ce te reține să intri în proces, să se vadă că te străduiești? Fiecare e liber să își aștearnă cum doarme. Noi nu suntem nimeni să determinăm cum să trăiască celălalt. Suntem responsabili strict pentru propria existență și pentru modul mizer sau minunat în care aceasta se prezintă.
Apoi, acest mic aspect al judecăților de valoare aruncate prea ușor în afară, arată cam care este nivelul nostru de autoacceptare. Again, nimic nou. „Te urăsc pe tine dintr-un  anumit motiv” se traduce ca „urăsc acel aspect din mine pe care-l regăsesc la tine” sau, mai precis, „mă judec și mă condamn pe mine din X motiv, nu accept asta la mine și scot în afara conștiinței, așa că dau de tine pe care proiectez ca pe un paravan acel aspect neplăcut”. Pam-pam! Ingenioasă treabă!
Uite-așa ajungem la sensibilul subiect al oglinzilor. Te desființez, mă desființez pe mine. Te admir, mă admir pe mine. Adică există un anumit aspect care nu-mi place la tine, însă ce nu știu eu (sau știu, dacă am citit și experimentat puțin) este că același aspect se află în construcția psihicului meu, însă în afara luminii reflectoarelor. Incredibil, este? Ar fi drăguț să te ajute să te gândești de două ori înainte să jignești pe cineva, căci, practic, ai vorbi despre tine. Exemplu: mie nu-mi plac oamenii care se vor întotdeauna în centrul atenției. În realitate, acest lucru se traduce prin următoarele: eu, persoană timidă, cu dificultăți în afirmarea propriilor calități - deci cu o stimă de sine scăzută - sunt invidioasă pe cealaltă persoană care pășește cu dezinvoltură în mijlocul celor din jur ce par să o admire. Eu de fapt îmi doresc să mă afirm și să fiu văzută, însă îmi lipsește curajul. O condamn pe cealaltă persoană neștiind că are o puternică nevoie de validare și recunoaștere din partea celor din jur, ea probabil primind prea puțin din acest lucru în perioada copilăriei și că așa a învățat să se adapteze.
Alt exemplu, tot pe negativ, căci aici se pare că întâmpinăm greutăți: mie nu-mi place că tu ești un grandoman arogant și atotștiutor și mai și abuzezi, în opinia mea, de această atitudine. Traducere: eu cred în sinea mea că știu mai bine decât tine și te condamn pentru că ți-ai permis să-ți exprimi un punct de vedere diferit față de al meu, fiindcă al meu este singurul valabil. La fel ca și mine, tu îți susții punctul de vedere, însă nivelul aroganței este același în ograda fiecăruia. Mai mult, te admir inconștient pentru siguranța de sine și dezinvoltură. Evident, toate astea nu te scuză pe tine, dar asta nu e problema mea, dacă tu alegi sau nu să faci ceva în acest sens. Sper că m-ai înțeles până acum.
Așadar, ce ne rămâne? Vorba lui Kahlil Gibran, dacă am sta cu toții în cerc și ne-am mărturisi păcatele, am muri de plictiseală. Pot să încerc să văd dacă reușesc să am mai multă compasiune pentru mine și, automat, pentru tine. Căci, așa cum am stabilit, totul se oglindește. Acesta este nivelul pe care eu mă aflu acum. Pot să văd de ce resurse dispun așa încât să fac tot ce e mai bun din ce am. Și poate așa, primesc și altele mai bune, că doar toate-s schimbătoare. Astfel, pot nu numai să accept, dar să fiu și recunoscătoare pentru circumstanțele actuale, fiindcă mă folosesc de ele în avantajul meu. Ține de educația minții: a vedea oportunități sau obstacole în jur. În plus, mintea este creată așa încât să rezolve enigme, puzzle-uri și provocări. Deci grijă la cum o folosim!
Și apoi aflu și un lucru minunat și eliberator: eu mă aflu la panoul de control și sunt liberă să apăs pe ce butoane doresc. De mine ține dacă nava asta își urmează cursul stabilit sau se rătăcește, irosind combustibilul alocat.
Ce știu și îți comunic și ție este că personal funcționez după două legi esențiale, dar pe care și eu la rândul meu le încalc adesea: recunoștința și empatia. Numai acestea două m-au ajutat să mă dezvolt în ultima vreme așa cum nu speram. Mai am mult până departe, cu toții mai avem. Însă cu răbdare și cu înțelegere totul se poate.

Cu drag,
Ruxandra