Dacă are formă de om, nu înseamnă că s-a desăvârșit!

... Sau despre așteptări, bată-le vina!

De ce au oamenii așteptări de la alți oameni? Se pare că există tendința ca implicarea emoțională să fie direct proporțională cu așteptările. Cu toate astea, emitem așteptări și pretenții și de la cei mai puțin familiari, cum ar fi oamenii din autobuz, casierița acră de la ghișeu, domnul care tocmai a încălcat regula nescrisă a cozii și a luat-o înainte și tot așa. Ne deranjează și ne irită, ba chiar uneori ne înfurie acest gen de comportamente.
Lăsând la o parte discuția, sper că edificatoare, din articolele precedente, cum că ce te deranjează la celălalt conții și tu, mai există totuși anumite aspecte legate de aceste reacții de indignare la comportamentele celor din jur.
Unul dintre aceste aspecte este faptul că aleg să-mi imaginez, conștient sau nu, că ceea ce eu am învățat până la această vârstă a învățat și celălalt. Ca și când viața ar avea loc după un anumit algoritm. Acest tip de gândire este caracteristic tendinței minții către liniaritate. Dacă eu sunt așa, extrapolez și îmi imaginez și ajung să cred că și tu ești la fel, căci dacă ai fi altfel, cum ar fi? Păi nu știu, iar asta îmi provoacă anxietate, fiindcă îmi este teamă de necunoscut și îmi place confortul tiparului meu de gândire. Așadar, eu, cunoscându-mă pe mine cât de cât și cunoscând lumea prin experiența subiectivă, ajung  să creez scheme mentale în conformitate cu cunoașterea mea și să le aplic exteriorului. Cu cât sunt mai atașat de aceste scheme mentale, cu atât va fi mai înfricoșător pentru mine să renunț la ele. Deci, dacă eu am pretenția despre mine că nu procedez într-un anumit fel, voi avea aceeași pretenție și de la tine.
Un alt aspect destul de provocator este mitul perfecțiunii. Avem o teamă viscerală de greșeală. De aceea ar fi periculos să recunoaștem că greșim, deoarece am fost obișnuiți să fim criticați și pedepsiți pentru asta. Acesta a fost modul în care am fost crescuți și educați. Să sperăm că treptat această manieră va deveni din ce în ce mai difuză, până când va dispărea. Mulți dintre noi am ales, ca atare, să scoatem din sfera conștiinței varianta în care noi am greși sau amintirile ce conțin greșeli pe care le-am făcut. Până și la cuvântul „greșeală” în sine mi se strânge stomacul... Și astfel alegem să ne apărăm. „Nu, nu am greșit! Am vrut să fac asta!” :) „Ca tine e greșit!” Iar aici se poate observa proiecția. Dacă eu reprim ideea de greșeală a mea, voi vedea greșeli în jur. Voi avea pretenția ca oamenii să îmi corespundă, mă voi crede mai bun sau mai bună decât ei și le voi observa și contesta și cea mai fină mișcare mai în lateral. Cu cât ai fost criticat și pedepsit mai mult în copilărie pentru „greșelile” tale, cu atât mai mult vei continua cu această atitudine în viața ta, deoarece comportamentele părinților și mesajele lor pentru noi se înghit nemestecate și operează ca forțe inconștiente. Sunt sigură cu nu o dată ai remarcat că „ai sunat” ca mama sau ca tata și te-ai mirat de cum se poate una ca asta.
Partea mai incomodă este că de fapt acea parte din mine care a introiectat sau care a preluat mesajele figurilor semnificative condamnă și inhibă partea din mine care vrea să încerce, să-și asume riscuri, să fie creativă! Fiindcă risc să greșesc! Iar undeva în fundal rulează amintirea durerii resimțite la auzirea cuvintelor părinților și astfel ar fi o adevărată dramă să admit că greșesc. Chiar dacă mama sau tata nu mai sunt aici să mă taxeze, am învățat de la ei să o fac eu față de mine.
Însă dacă ar fi să ne gândim că maniera prin care un copil cunoaște lumea este prin încercare și eroare, mă întreb oare cam cât de mult ne-am închis la posibilitatea explorării de noi teritorii, ca urmare a acestei tendințe?

Oare am putea simți totuși recunoștință pentru așteptările noastre? Se spune că totul în viață are un rost și că nimic nu este întâmplător. Cum anume pot să întorc așteptările în avantajul meu?

În primul rând a avea așteptări de la noi înșine ne determină să evoluăm, să creștem. Tendința de a fi mai bun se poate manifesta ca așteptări, deși este o formă destul de toxică de atitudine îndreptată spre sine, însă poate avea un rezultat sănătos. Acest lucru se traduce prin faptul că aleg să mă comport ca cea mai bună versiunea a mea.

Mai mult, așteptările atât față de mine, cât și față de ceilalți îmi arată ce anume nu accept la mine și ce anume pot îmbunătăți. Căci, așa cum tot auzim - și este adevărat - exteriorul ne este oglindă. Dacă ceva anume nu îmi place sau dacă resping o anumită trăsătură, acțiune, fel de a fi, este cazul să mă întorc în interior și să realizez o introspecție. Ce parte din mine nu acceptă asta? Oare în ce măsură mă reprezintă ceea ce am observat la celălalt? Ca atare, ele au și o parte constructivă, atâta timp cât știm cu să ne poziționăm față de ele. Dacă subiectul este prea delicat și avem tendința de a fugi, poate că ar fi bine să ne consultăm cu viziunea imparțială a unui psihoterapeut, dat fiind că oricum totul are loc în ritmul nostru propriu.

Așadar, vin cu un semnal de alarmă care spune așa: nimic în viață nu este cu adevărat constant, iar oamenii sunt printre cele mai inconstante variabile din exterior. Fiecare își învață lecțiile atunci când îi vine rândul, iar maturitatea emoțională este independentă de vârsta fizică.
Însă ce este cu adevărat important pentru propria dezvoltare este să ajungi să dezvolți un grad suficient de mare de înțelegere și răbdare îndreptate spre sine, iar acest lucru se dobândește nu numai odată cu experiența, ci și odată cu conștiența și prezența în propria viață. Și numai astfel vei ajunge negreșit să cooperezi armonios cu cei din jur.