Ceea ce urmează să enunț și să detaliez în acest articol este o idee studiată empiric, prin proprie experiență, asumându-mi o probabilitate mare de subiectivism și proiecții. Cu toate acestea, cel puțin pentru mine personal, legătura pe care o realizez între cele două caracteristici - cea de părinte supra-protector și adultul conservator de mai târziu - are mult sens și există în multiple cazuri concrete.
Există o tendință a unor părinți de a-și proteja copiii, exercitând un control ridicat asupra acestora și intervenind cu tot felul de reguli și limite impuse în mare parte prin pedeapsă și constrângere, dintr-o anxietate proprie proiectată pe copil, care nu înțelege ce se întâmplă.
Unul dintre modurile în care un copil se poate adapta creativ la acest tip ce comportament din partea părintelui este prin a crede că el nu poate sau nu este în stare, lucru comunicat direct sau insuflat de către părinte, cu voie sau fără voie. Într-un asemenea caz copilului îi poate fi activat mecanismul retroflecției, prin care își inhibă tendința naturală de a acționa și de ase manifesta, păstrând toată acestă energie în interior. De asemenea, procrastinarea poate atinge cote mai înalte, dat fiind că acel copil consideră la nivel conștient sau inconștient că nu este în regulă să acționeze. De aici se pot dezvolta reale conflicte interioare, o stimă de sine scăzută, o luptă cu rușinea și un sentiment de inadecvare de la care un asemenea copil se poate deconecta, precum și un comportament adesea inconștient de autoagresare și autosabotaj.
Toate acestea vin la pachet, bineînțeles, cu o anxietate crescută, mai ales atunci când copilul este pus în fața noului și în situații în care este nevoit să acționeze și să ia decizii. Teama de necunoscut, de noutate poate duce la un grad destul de mare de conservatorism, mai ales pe măsură ce acel copil ajunge la perioada adultă unde va fi repetat și întărit deja aceste mecanisme de adaptare suficient de mult timp încât ele să fie bine fixate în construcția personalității sale.
Conservatorismul se poate defini prin rigiditatea și refuzul ieșirii dintr-un anumit nivel de confort al circumstanțelor de zi cu zi, în funcție de cât de crescut este nivelul anxietății resimțite. Luarea de decizii și inițiativa sunt inhibate, așa cum și creativitatea și imaginarea de soluții și noi posibilități are de suferit. De asemenea, anxietatea furnizează repetarea anumitor gânduri negative pe care persoana le crede și de care se teme. Ca atare, noul este perceput ca amenințător, dramatic sau chiar catastrofal.
Anxietatea este în bună parte preluată de la părinți, care au oferit un model în acest sens prin comportamentul de control exercitat asupra copilului.
Tendința de a controla se definește întocmai printr-o anxietate față de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă persoana în cauză nu ar interveni pentru schimbarea circumstanțelor după cum consideră că ar fi bine ca lucrurile să stea. Pentru unii părinți tentația de a controla proprii copii este foarte mare, întrucât au în fața lor o ființă neajutorată care depinde de ei pentru a supraviețui. Bineînțeles că este nevoie de un grad crescut de control în primii ani de viață ai copilului, când acesta nu știe să aibă grijă singur de satisfacerea nevoilor primare, însă dacă acest comportament este menținut copilul învață despre sine că nu poate singur și că cei mai mari, cei care reprezintă autoritatea, dețin controlul. El poate ajunge să fie abuzat cu ușurință de alți oameni și poate scoate în afara conștiinței faptul că în realitate este constrâns.
Ce se întâmplă când un om ajunge în perioada adultă cu o asemenea atitudine față de sine și cu mecanisme de adaptare creativă care nu îl mai servesc așa cum se întâmpla odată?
Să spunem că la un moment dat această persoană își întemeiază propria familie și schimbă circumstanțele, îndepărtându-se de părinți. Fiind în mijlocul unei noi situații de viață, se pot dezvolta tulburări precum atacurile de panică, depresia sau adicțiile. Toate acestea sunt definite de un atașament exagerat față de circumstanțele vechi și de o reticență mult crescută față de nou, care este asociat cu scenarii negative, ca atare avem de a face cu un conservatorism crescut.
Ce se poate face într-un asemenea caz?
Desigur că noi cu toții avem un anumit grad de atașament față de circumstanțele în care ne aflăm. Există aspecte ale vieții noastre actuale care ne plac sau la care nu am renunța cel puțin deocamdată. Odată ce dispar din viețile noastre situații, oameni, locuri, obiceiuri de care ne-am atașat, este firesc să simțim un anumit grad de anxietate, ca răspuns adaptativ la noul mediu.
Cu toate acestea, dacă această anxietate începe să afecteze în plan personal, în planul interrelaționării și în relația cu noi înșine, atunci este nevoie să tragem un semnal de alarmă și să ne mobilizăm energia în a găsi soluții.
Una dintre soluțiile cele mai la îndemână este împărtășirea trăirilor cu un prieten sau, și mai bine, cu o persoană avizată, precum un psiholog sau psihoterapeut. Întotdeauna avem nevoie de sprijinul unor oameni pe care să-i simțim aproape și care să ne înțeleagă și să ne însoțească atunci când ne aflăm într-un proces de vindecare. A face lucruri noi importante de unul singur este un comportament generator de stres. Orice este important merită împărtășit cu oamenii importanți și suportivi.
Apoi, împreună cu o asemenea persoană, putem identifica ce anume se poate îmbunătăți în viețile noastre. Cel mai adesea gândurile și emoțiile asociate, precum și atitudinea generală față de noi înșine sunt principalele cauze ale comportamentelor toxice. De aceea este nevoie de o atenție sporită în fiecare zi către propria persoană. Inițial observarea propriilor gânduri, emoții și comportamente pentru o vreme, produce revelații dintre cele mai uimitoare. Această perioadă diferă în funcție de disponibilitatea și flexibilitatea fiecăruia. Nu există o perioadă ideală în care putem face anumite schimbări. Apoi, în urma conștientizărilor, vom alege cu mult mai multă naturalețe să procedăm altfel, ajutându-ne și de ceea ce ne spunem nouă înșine în fiecare zi, fiindcă am văzut deja efectele negative ale unora dintre gânduri, emoții sau comportamente. Sigur că la început este dificilă ruperea unui tipar vechi și întărit de ani de zile, și este firesc să fie așa, însă totul este un proces și se va sedimenta și va deveni din ce în ce mai ușor în perioada potrivită pentru fiecare.
Ceea ce sugerez aici este că avem nevoie de multă înțelegere și multă răbdare cu noi înșine. Fiindcă oricine altcineva care ar fi trăit în mediile în care noi am fost, este foarte probabil să se fi dezvoltat într-un mod foarte similar. Acest proces este mai lung sau mai scurt, iar noi îl putem încuraja făcând ceea ce ține de noi.
Abia în urma unor astfel de conștientizări importante și în urma unor modificări ce apar natural la un moment dat, putem spune că suntem pregătiți să educăm copiii într-un mod mai sănătos și mai constructiv, așa încât potențialul lor să fie activat la maxim, iar ei să se dezvolte în mod natural și armonios.
Așadar, consider că numărul mare de limite precum și libertatea exagerată acordată unui copil sunt două extreme între care numeroase familii pendulează în prezent, iar conștientizarea locului în care fiecare află acum este cheia pentru a porni pe calea atingerii unui echilibru mult așteptat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu